Sir Gawain si Cavalerul Verde (partea I)

(In partea a 2-a a comentariului despre aceasta scriere considerata o creatie literara de varf a Evului Mediu, voi insista asupra catorva detalii mai interesante ale romanului, precum homosexualitatea "cavalereasca", virginitatea sau descrierea unor simboluri specifice epocii)


Un roman medival ca un reality show trucat din secolul XXI


“Arthur nu voia sa stea la masa pana ce nu primeau cu totii din bucate; era atat de bucuros de tineretea sa si chiar intrucatva copilaros, incat viata-I placea sa fie insufletita si-l bucura cel mai puin sa stea mult timp intins, sau mult sa sada, atata il muncea sangele-i tanar si mintea fara de odihna. Si inca, in acelasi fel, il mai mana intru aceasta alt obicei pe care si-l luase cu noblete asupra sa, ca nu voia nicicand sa stea la masa intr-o zi sfanta ca aceea, pana ce nu i se istorisea o povestire nemaiauzita despre vreo fapta cu primejdii, sau despre vreo minune insemnata, pe care sa o poata crede, despre domnitori mari, ispravi de arme si despre alte intamplari; ori pana vreun razboinic nu il ruga pentru un cavaler cinstit, cu care sa se prinda in lupta, un om care sa-si puna in joc la voia intamplarii viata sa impotriva altei vieti, lasandu-si unul celuilalt prilejul sa aiba soarta cea mai buna, dupa cum le statea in ajutor norocul. Acesta era obiceiul pe care il avea regele oriunde si-ar fi tinut curtea , la fiecare din neasemuitele sale ospete pe care le dadea, inconjurat de nobila sa ceata, la castel. Din pricina aceasta, la infatisare mandru tare, el ramasese in picioare neclintit si plin de cutezanta petrecea de Anul Nou acela, cu veselie fara margini.”

Cam asa astepta vestitul si copilarosul, si politicosul rege Arthur sa i se spuna o poveste, cand povestea “in persoana” a venit peste el. Ca prin minune, se iveste in sala tronului un calaret semet, invesmantat tot in verde, cu accesorii aurite, si provoaca pe oricine de la curtea care se zvonea ca era plina de eroi ca nicaieri in lume. Cavalerul Verde accepta sa fie lovit, pentru ca dupa aceea sa ii inapoieze atacatorului lovitura fix peste un an, cuprinzand chiar in prinsoarea respectiva ca el sa fie cel cautat intr-un taram indepartat. Gawain, mana dreapta a regelui (care, in alte scrieri de mai tarziu, va aparea cu un caracter ma curand infect) se ofera, protejandu-si regele, si, dintr-o lovitura, ii zboara capul Cavalerului Verde. Minune! Din gatul strainului cavaler tasneste sange, dar omul nu cade. Isi inhata propriul cap de par si ii/isi intoarce fata catre nobili din jur, privindu-i cu ochii larg deschisi, dupa care tine un scurt discurs in care ii aminteste lui Gawain ca il asteapta peste un an la Capela Verde.

Mai trebuie sa amintesc aici ca provocatorul vine descult, desi calare, in sala castelului, acesta fiind si motivul pentru care a fost lasat sa intre atat de usor. Acesta era o dovada ca nu avea intentii razboinice.

Gawain pleaca la drum cam cu inima indurerata, dar se da viteaz in ochii curtii care se preface ca nu vede cum omul era stins de teama si ca sasele erau cam zero era sa treaca de lupta fara sa fie ucis. Ajuns la un castel mai aratos decat al lui Arthur (interesanta ofensa adusa curtii regale, care era recunoscuta ca fiind cea mai de soi din teritoriu), este primit cum nu se poate mai frumos. Stapanul feudei e foarte ospitalier, iar femeia lui foarte… frumoasa. Gawain ramane in castel, la rugamintea gazdei, urmand sa plece la Capela Verde in prejma termenului, pentru ca locul era foarte aproape. Ce coincidenta!

Si totusi, daca pana acum, a fost acceptata prezenta fantasticului, daca luptele cu balauri si trolii padurilor, care sunt in treacat mentionate, nu distoneaza cu ansamblul, acum isi face loc atractia sexuala, atat de pamanteasca si de banala.  Nevasta isi pune nurii la bataie: intra peste el in camera de 3 ori, in timp ce Gawain doarme, apoi frumoasa doamna ii spune pe fatza si il invita, chiar de la prima intalnire, direct si “de la obraz”:  “Sunteti binevenit la mine, alegeti orisice doriti, caci prin indatorire sfanta se cuvine sa va slujesc in toate si asa voi face”. Traducatorul specifica aici ca “sunteti binevenit LA mine” s-ar fi putut traduce si “sunteti binevenit IN mine”, dar a ales aceasta varianta, ca si alti traducatori in alte limbi, pentru ca discursul curtenilor medivali nu era niciodata intr-atat de direct, sau, cel putin, asa se crede. Este adevarat ca discutiile dintre cei doi, mascul atacat si femela atacatoare, au un uluitor grad de ipocrizie, care astazi par ridicole. Iata ce facea la castel domnitza, in timp ce sotul ii era plecat la vanatoare: “Atat de dulce era purtarea ei fata de cavaler, cu priviri tainice si ademenitoare stecurate pe furis anume pentru a se face viteazului cat mai placuta, incat acesta era chiar de tot uimit si plin de mare manie in sinea sa. Insa de dragul bunei cresteri el nu voia sa o respinga, ci se purta cu ea mereu curtenitor, oricat de stramb ar fi mers lucrurile” (bolduirea imi apartine)

Astazi un asemenea comportament este vazut la emisiunile gen "camera ascunsa", trucate, prezentate drept “reality show”, unde el e victima si ea ispita. Si ce credeti, chiar asa e si aici. Totul e aranjat, intre Evul Mediu si secolul XXI, din aceasta perspectiva, nu exista diferenta. Atunci nu erau camere de filmat, dar sotia ii dadea raportul dupa fiecare ispitire.

Iar lucrurile sunt si mai complicate in culisele acestei “emisiuni” contorsionate, in care Gawain, cavalerul care a vrut sa isi scape regele de la moarte, pica in capcana unui joc tensionat pana la sfarsit, cand se da pe fatza distractia pornita din cel mai pur si simplu orgoliu feminin. Cum sa nu te minunezi de mintea creatoare a acelor vremuri de secol 14?

In poveste apare de vreo 2 ori, absolut nesemnficativa in aparenta, o babutza, in compania incantatoarei doamne (parca sa o verifice pe cea din urma). Ei bine, baba este Morgan le Fay, care “intr-o vreme a fost in dragoste nespusa cu acel nemaivazut intelept”,  adica Merlin. Tot ea l-a trimis pe Cavalerul Verde la castelul lui Arthur, pentru a pune la incercare mandria cavalerilor Meseri Rotunde, sa vada ea “daca se afla adevar in vorba care umbla peste tot despre faima mare”a lor si sa o inspaimante pe Guinevere (Ce vina o fi avut sotia lui Arthur aici, n-am inteles) Si daca stiati sau nu ca Gawain era var al legendarului rege (cred ca nu am spus pana acum), aflati ca babutza le Fay, cunoscuta si ca zana Morgan, este sora vitrega a lui Arthur.

Deci totul a fost doar un joc de familie, cu vrajitoare si femeie ispititoare. Cavalerul Verde, pe numele sau real Bertilak de Hautdesert, dupa o lupta scurta, mai mult de ochii lumii, il invita chiar pe Gawain dupa simulacrul de lupta: “Si de aceea eu te rog cu staruinta, cavalere, sa vii inapoi la matusa ta si sa te veselesti in casa mea. Curtea mea te iubeste, iar eu te astept, domnule, pe cinstea mea, mai mult ca pe orice alt om ce se gaseste sub mana lui Dumnezeu…” Gawain refuza oferta si pleca la curtea regelui Arthur unde povesteste tot cavalerilor Mesei Rotunde.

Ultimul episod, scurt, este cel al esarfei pe care unii l-au interpretat ca fiind un ritual, al Ordinului Jartierei, infiintat in jurul lui 1347. Cum a aparut esarfa si rolul ei, precum si multe ale detalii ale vietii medievale, veti ramane sa descoperiti singuri.

“Sir Gawain si Cavalerul Verde” apartine secolului 14 si este un poem in versuri, al carui autor anonim este recunoscut drept “Poetul Perlei”. A fost numit astfel dupa elegia “Perla” care apare in acelasi manuscris, mentionat prima data in sec 18, manuscris care contine si poemul acesta, crestin-moralizator, al luptei contra ispitei.

Femeile sunt si aici capul rautatilor, iar barbatii niste actori-luptatori fraieriti (care isi recastiga locul de lideri si "traficanti sentimentali" odata cu Renasterea) Cititi cartea, de cele scrise pan'aci va incitara cugetul ! :)

Sir Gawain si Cavalerul Verde, traducere Dan P. Iliescu, Editura Univers, 1982, 113 p.



Corecţii - Jonathan Franzen


Premise
1) N-am citit recent proza americana lansata in ultimii 10 ani. 2) Viata nord americana, deci inclusiv Canada, imi este cunoscuta din povestirile catorva prieteni, care au trait/traiesc pe viu dezastrul instrainarilor de acolo (vestul european nu este nici el departe de aceeasi degradare). 3) Strainii sositi la noi freamata de emotie si mirare la fiecare intalnire si primire calduroasa ale romanilor, care, n-or iesi ei cu painea si sarea pe strazi, dar stiu sa suguiasca strasnic in engleza americana, intr-un bar aprovizionat cu whiskey american, sau prin mahalele, la o bere nemteasca… facuta in Romania :)
Pornind de aici, romanul remarcabil al lui Jonathan Franzen vine perfect sa confirme imaginea pe care o aveam despre America. Daca relatarile prietenilor meu puteau sta sub semnul calomniei inadaptatului, n-am cum sa nu ma incred in propunerea unui creator care dovedeste pe parcursul intregului roman un spirt de observatie echilibrat si intocmai calibrat pe emotiile si relatiile interumane.

Cu economie, despre sentimente
Viata familiei americane se scurge intr-o dependenta emotionala si injositoare fata de economia acestei tari. Ai crede ca nu sunt constienti de asta, insa iata ce gandeste Gary, un om neinteles de sotie, de copii, de parinti si de frati, si pe care nici el nu face eforturi sa ii inteleaga: “Deprimat? Nu era deprimat. Semnele vitale ale sprintarei economii americane se prelingeau pe ecran(…) Dolarul american isi batea joc de euro, tragandu-i-o pe la spate yenului.” Daca Gary, fratele cel mare se amageste cu graficele, fratele cel mic, Chipper, si Alfred, tatal bolnav, sunt “imagini gemene ale deprimarii, stand cu ochii lasati in farfurii”. Raporturile dintre ei sunt reci si aride, asemeni graficelor care stralucesc pe monitoarele burselor. Totul se desfasoara conform unor reguli indelung exersate, intre axa x, a traditiei familiei, si y-ul consensului social. Totul e supus corectiei, normei. Or, prin moartea spontaneitatii, emotiile si energiile lor nu se mai indreapta in primul rand spre familie, nu se mai dezvolta, ci merg catre sex (lesbianism, promiscuitate, amantlâcuri), munca sau spre riscul propriei vietii in lumea interlopa. Dar nici in afara familiei nu sunt mai fericiti, rateaza tot, ca niste animale care nu isi mai recunosc drumul spre barlogul haitei si nici nu mai sunt capabili de noi relatii. Nu sunt fericiti si nefericesc si pe ceilalti cu o meticulozitate bine calculata (vezi traseul “bucataresei” Denise, care se amarashte de mama focului ca salata ei de varza nu a fost observata de un critic culinar – “Nici un cuvant despre salata mea de varza murata, spuse ea, furioasa pana la lacrimi”).
Departarea si intimitatea
Un pensionar, tipicul calator in croaziere ieftine, observa: “Ma intreb daca nu cumva suntem deprimati tocmai pentru ca nu mai exista frontiere. Pentru ca nu ne mai putem preface ca exista locuri pe care nu le-a vazut nimeni, niciodata. Ma intreb daca nu cumva depresia colectiva nu e in crestere in intreaga lume”. Departarea dintre membrii “clanului” este un al motiv al instrainarii si se incearca anularea ei prin multele discutii telefonice, in care se cersesc promisiuni si se minte senin, evitandu-se – occidentala si contemporana lasitate! - confruntarea pana in ultimul moment. Chiar si dupa izbucnirea scandalului, se poarta ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. (Ar mai fi de "atacat" aici tema "frontierei" in literatura americana, dar cere un lung excurs; si-a asa a iesit diatamai textălăul)
Deloc paradoxal, trambitarea traditiei si a cutumelor familiale, desi nu ii aduce deloc mai aproape unul de altul, ii sufoca, le reduce la zero spatiul proxim, le tortureaza inepuizabil propriile constiinte care isi cer locsorul lor. Chiar daca batranul si bolnavul tata are un loc de refugiu in subsolul casei, spune la un moment dat “Nu cer decat un pic de intimitate”. Inventatorul Alfred este de altfel grila prin care eu am vazut intregul roman. El nu cere numai intimitate, ci isi afirma un crez care palpaie tot mai stins in lumea occidentala “Trebuie sa te impaci cu o oarecare doza de imaginatie. Altfel nu se poate”. Ca si cand ar fi gasit o ilicita cale de retragere din constrangerile mediului, Alfred are scapari de memorie, iar scaparile de fluide il indeparteaza si ele de familia careia i-a fost candva de folos.

Cand Franzen e Miller, Arthur Miller.
Odata cu renuntarea la mancare (plus dereglarile psihice), personajul se “infrateste” cu Willy Loman al lui Arthur Miller, din Moartea unui comis voiajor. Singurul dintre copii care ramane atasat de tata este Denis, doar ea intelege ca pentru el “iubirea nu era o chestiune de apropiere, ci de distantare” si ca acesta prin “timiditatea, formalismul si crizele lui de furie tiranica, isi aparase lumea interioara atat de feroce, ca daca il iubeai, asa cum il iubea ea, invatai ca lucrul cel mai frumos pe care il puteai face pentru el era sa ii respecti intimitatea” Paralela cu piesa lui A. Miller continua si prin rolul princiapl al mamei in familie. Enid o mosteneste briliant pe Linda Loman in incrancenarea de a aduna “orbeste”, fara simtul realitatii, copiii in jurul mesei de Craciun. Asemanarea dintre cele doua se opreste insa aici: Enid (care, apropo, incepe sa si drogheze usor) nu il iubeste pe Alfred si se gandea ca la 75 de ani, dupa ce ii moare sotul, marele incapatanat al familiei,“sa faca niste schimbari in viata ei”.

Scriitura, un bob zabava.
Scriitura se imparte in doua categorii. Majoritara este cea simpla-descriptiva, fara inflorituri, “realista”, bruta. Minoritatea apartine subtilitatiii, zabovirilor asupra detaliilor, pasaje in care Franzen te trage amagitor dar sigur dupa el: “Noua amanta a lui Alfred potolise ceea ce mai ramasese din fiara din el. Era mult mai simplu, decat sa stea botos sau sa isi dea frau liber furiei, pur si simplu sa inchida ochii. Curand, toata lumea pricepu ca avea o metresa invizibila, pe care o primea in salon sambata dupa-amiaza cand programul de lucru de la Midpac lua sfarsit, o metresa pe care o lua cu el in toate calatoriile de afaceri, in bratele careia se prabusea pe paturi care nu mai pareau atat de zgomotoase, o metresa pe care o vizita fara gres in serile in care isi lua de lucru acasa, o metresa cu care impartea perna de campanie dupa masa de pranz in excursiile cu familia, in timp ce Enid conducea masina cu viteza de melc si copiii stateau amutiti pe bancheta diin spate. Somnul era femeia, perfect compatibila cu meseria, cu care ar fi trebuit sa se insoare inca de la bun inceput. Supusa cu desavarsire, iertatoare fara limite si atat de respectabila, incat puteai sa o iei cu tine la biserica, la concert sau la reprezentatiile Teatrului de Amatori…”

Sexul lui si prietenia ei
Mai raman, evident, multe concluzii de tras din aceasta exemplara carte, si fiecare si-o va imbratisa pe cea mai… apropiata de mintea si de intimitatea lui. La finalul  comentariului acestui roman (pe care il recomand mai ales pentru a intelege ce ne asteapta), un exemplu de mentalitate, in care se amesteca sexul, antipatia si razbunarea, cu ironia si artificialitatea noii societati. Iata ce gandea potentiala amanta Denise (ea a vrut, n-a vrut el), dupa ce sotia Robin ii raspunde glacial la telefon:“M-as fi putut culca cu barbatul tau. (…) Ce-ar fi sa imi arati un pic de prietenie in schimb”? I-o va arata cu varf si indesat (sic!) mai tarziu... :))

P.S. Americanii lui Franzen sunt singuri, precum ai lui Hopper.
Eduard Hopper – Morning Sun

Cartile ultimelor 3 luni

Versetele Satanice – Salman Rushdie (f. interesanta, dar cu multe “caderi”; nu am inteles intotdeauna de ce a fost nevoie de atatea povestiri intercalate. Mi se pare o carte supralicitata, dupa prima citire)

Nuvele – Gogol (Cat talent! Sa reusesti doar din cuvinte, niste ganganii pe o hartie – de fapt -, sa descrii spatiul si starile unei pustietati inseamna sa fii nebun; parca citeam textele unui extraterestru uimit de ce descoperea pe Pamant)

De duzina – Charles Bukowski (relaxant tare; dupa Gogol a venit la fix)

Regele Arinilor – Michel Tournier (frumos, bun, dar, poate daca ar fi fost mai “strans”, m-ar fi atins si mai mult)

Amsterdam – Ian McEwan (genul de complicatii sentimentale contemporane care nu ma atrage, ca subiect; autorul e trecut la “saribili-peste”)

Sobolanul – Andrzej Zanievski (excelenta metafora pentru violenta si debandada din lumea oamenilor; f. bine scrisa – recomand)

Strategiile subversiunii, incursiuni in proza postmoderna – Carmen Musat (pentru cine are chef de teorii ale literaturii, in prima parte; cine vrea teorie aplicata – a doua parte – despre Radu Petrescu, Costache Olareanu, Stefan Agopian, Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun, Mircea Horia Simionescu, Mircea Cartarescu si Daniel Vighi)

Cufarul lui Newton – Loup Verlet (mai ales pentru maiastra incadrare istorica a geniului lui Newton intr-o epoca in care inca trebuia sa ai mare grija de ce ziceai despre Biserica, in ciuda liberalizarii gandirii)

Prabusirea Satanei – Rene Girard (reia ideile sale din “Despre cele ascunse de la intemeierea lumii ”. El scria in anul 1999, la aparitia cartii, “Protagonistul, in miturile arhaice, este intreaga comunitate transformata in multime violenta”. Eu zic ca nu s-a schimbat nimic de atunci, doar s-au adaugat niste masti, precum blogurile, forumurile, telefoanele in direct ale ascultatorilor la radio :)) O carte buna pentru cei care vor sa inteleaga de ce violenta vibreaza peste tot)

Fiica unui erou al Uniunii Sovietice – Andrei Makine (de acord cu recenzia de aici)

Grimus – Salman Rushdie (slabutza)

Al Cincilea Copil – Doris Lessing (precum Grimus, dar mai bine scrisa)

Schimbarea la trup Marie Darrieussecq (o bunatate de femeie se transforma in purcea. Incitant subiectul, nu? Cititi-o, are stil si forta narativa remarcabila in putine pagini – se citeste intr-o dupa amiaza, cat dureaza talkshowurile plictisitoare de la Realitatea si Antena 3, despre gropile din drumurile Romaniei)

Creatorul si umbra lui – Victor Ieronim Stoichita (istoria artei, pe intelesul tuturor… celor cat de cat initiati. Buna!! Excelenta, ca manual!)

Cine adoarme ultimul – Bogdan Popescu (ce surpriza delicioasa!; amintirile din copilaria unui roman de pe vremea lui Nea Nicu. Recomand)

Intermitentele mortii – Jose Saramago (interesanta in prima parte, previzibila in a doua cu Moartea pe post de indragostita. Fiecare parte ar fi putut deveni cate un roman)

Intoarcerea Huliganului – Norman Manea (excelenta! Are un loc sigur in Istoria Literaturii Romane)

Erotismul – Georges Bataille (bunicica)

Legea Melcului – Andrei Kurkov (scrisa simplu, despre Rusia postcomunista, despre Cecenia violenta, are o singura idee care mi-a placut f tare – un pinguin cu inima de copil. Saribila peste!) Am sa caut totusi Moartea pinguinului, al aceluiasi autor rus.

O istorie a diavolului – Robert Muchembled (buna rau de tot, pentru evolutia ideii de Diavol in imaginarul occidental, cu precadere in Ev Mediu si Renastere, dar continua pana in ale noastre zile. Sper sa vin cu un post mai detaliat despre acest subiect pentru ca e chiar fascinant cat de dominati si “ingustati” au fost oamenii de Biserica si de regulile ei de-alungul istoriei, multi dintre ei ramanand la fel si azi)

Corectii – Jonathan Franzen (F. Buna, cu anumite retineri. Recomandarea lui isuciu.ro. Despre carte, comentariu separat, curand!)

Mecanica Inimii - Mathias Malzieu (pe buna dreptate carticica francezului a fost comparata cu "Micul Print". Recomand!)

Am mai incercat: Zogru – Doina Rusti (in opinia unui critic ar figura intre primele 5 carti ale ultimilor 10 ani; dupa 50-60 de pagini am lasat-o, subiectul, prea fortat fantastic, se topeste in realitatile evului mediu romanesc – n-a intrat in gustul meu)

Vanzatoarele joaca “ŢOMANAP”


Unul dintre magazinele pe care le frecventez din greu dar fara entuziasm (ca pe orice magazin care nu vinde carti sau electronice) este unul “de cartier”, maricel, si deci se numeste supermarket. Pentru ca le vad in fiecare zi, am ajuns sa ma familiarizez cu toate fetzele vanzatoarelor care se perinda aleatoriu pe la cele patru case de marcat. Exista si un vanzator, un pusti finutz, cu parul lung pana la umeri si ondulat, ten albicios, cu maini delicate. Pare un tip inteligent, chiar te miri ce cauta acolo. Lui ii zic “Bebelusul”.
“Cocheta trecuta” este o doamna subtirica, in pragul pensionarii, care te priveste, uneori cu superioritate pe care n-am inteles-o niciodata, peste ochelarii ingusti, asigurati cu snur. Aerul de cocheta nemultumita de locul de munca se opune puternic degetelor ei crapate si aspre.
“Vacutza de bariera” este blonda (vopsita) grasuna, cu fatza ascutita si ochi apropiati. Am numit-o asa pe tanara mereu sictirita pentru privirea ei “neterminata”, ratacita si spalacita.
“Aschimodia” este fata subtirica si maruntica, care pare mereu plina de energie, desi intr-o dimineata am surprins-o toropita rau in spatele unor ochi mototolitzi de somn mama-mama!
“Casnica supusa” tine privitorul departe, tocmai pentru ca nu are nimic personal in miscari. Daca te uiti atent, asa ca mine :) – iti dai seama ca face totul cu grija mare pentru a nu fi bagata in seama. O ajuta si fizicul, nimic stralucitor, nici groaznic, nici rapitor. O femeie la casa ei. De marcat.
De multe ori m-am intrebat cum le e viata acestor vanzatoare la un serviciu prin care atatea vieti intra si ies, zilnic, fiecare cu probleme lui, cu indiferentele si cu gandurile lui de achizitie. Azi am primit un raspuns.

- Auzi, fata? Rio de Janeiro, striga Vacutza de bariera, sprijinita in asa fel pe tejghea, incat nu poti sa zici daca pozitia ei e indecenta, in timp ce da restul cumparatorului, care eram eu intamplator, sau doar sta putin mai relaxata la locul de munca.
E dimineatza. Supermarketul e aproape gol, ca un stadion de fotbal inaintea meciului. Aschimodia ordoneaza niste brichete intr-o, la casa 4. Bodyguardul, un slabanog la 1,60 m, cauta ceva “discret” in nas, inghesuit intre raftul pentru bagaje si cosurile pe care se preface ca le aranjaza. “Casnica supusa” sterge cu o carpa umeda usile glisante de la intare.
De la casa 1, Vacutza striga iar:
- Rio de Janeiro! Cuvintele ei ma asurzesc pe mine, care sunt aproape de ea, nu dar ajunge la colega ei de serviciu. Mai trece 2 produse prin infrarosu si, sictirit-tolanita, mai striga odata. Intre timp, bodyguardul care, pare-se, gasise ce cauta in nas, se apropie de noi:
- Nu e!
- Cum sa nu fie? Blonda vopsita e putin surprinsa de interventia tanarului cu tubul de gaz la brau.
- Rio de Janeiro nu e nume de apa, adauga neutru si nepasator aparatorul supermarketului, verificandu-si nasul de posibile urme ale cautarii.
- Du-te, ma, d-aci. “Rio” inseamna “râu”. Fatăăă, mai zbiera odata, chiar in urechea mea de asta data, auzi? Rio de Janeiro, auzi?
Cand ies, aparatorul cu tubul, catre casnica supusa spalatului de geam:
- Iara joaca astea “ŢOMANAP”



Premiul Pulitzer 2010 la Fictiune, castigat de un fost rocker, Paul Harding

Paul Harding a castigat anul acesta premiul Pulizer, cu romanul sau de debut "Tinkers" - o poveste de 191 de pagini.
Din ianuarie 2009, cand a fost lansat de mica editura Bellevue Literary Press, romanul s-a vandut in aproximativ 15 mii de exemplare, dar vanzarile abia de acum vor curge…

Paul Harding, 42 de ani,a fost baterist in trupa Cold Water Flat, prea putin celebra (pe buna dreptate) la jumatatea anilor 90. Dupa 2 albume, formatia s-a desfiintat, fiecare membru ducandu-se pe la casa lui. Bateristul, dupa cum se vede smekeria, ajuns acasa, s-a apucat de scris.

Ultima data cand o editura mica, Louisiana University Press, a mai castigat Pulitzerul a fost in 1981, cu romanul postum “Conjuratia imbecililor” (Confederacy of Dunces) al lui John Kennedy Toole, publicat la noi de Nemira.

Mai jos il vedeti pe Paul Harding cum tinea ritmul pe vremea cand cred ca nici nu spera la un Pulitzer. Si mai jos, fostul baterist apare intr-un interviu in calitate de scriitor.

Aici gasiti un interviu din The Harvard Book Review, in care declara, printre altele, "sunt interesat de felul straniu prin care moartea si boala sunt aduse, prin intermediul esteticii, in arta. Muntele Vrajit si Doctor Faust, romanele lui Thomas Mann, sunt exemple elocvente in acest sens"








Femeile urâte şi mamele adorate




Pe 7 aprilie s-a nascut Maia, nepoata si fina mea. Poate prevestind un spirit aventurier, ne-a dat inca din primele zile motive de deruta, nestiind nici medicii ce se intampla cu respiratia ei subcapacitata. Nebunatica dragalasa acum e bine si asteapta, grasuna si mancacioasa, sa se care odata acasa la ea unde o sa respire la capacitate maxima (si) prin curtea parintilor ei, altadata (si in viitor) loc de paraghelii mature, impanate de clinchetul sticlelor, si, mai recent, teren de joaca pentru copilasii tot mai des iviti acolo in vizita, impreuna cu parintii lor, prietenii nostri comuni, parinti proaspeti.

Deci, de vreo 5 zile vizitez zilnic o maternitate bucuresteana, de stat dar destul de faimoasa. Ca un observator atent dar inconstient al momentului, abia acum revad filmul vizitelor mele de acolo. Si poate nu as fi facut-o nici acum in scris, daca nu se zbarlea la mine sentimentul vinovatiei de a nu mai fi fost prezent pe blog de atata vreme. La zbarlitul lui s-a mai adaugat si reprosul usor al sotiei mele: “altadata scriai si dupa ce veneai de la piata, si acum nu ai nimic dupa 5 zile de spital?”
Va zic si voua ce i-am raspuns ei.
Multa tristete si batranete prematura, schimonoseala chipurilor confuze, saracia gesturilor si o pacla in ochii mamelor si ai vizitatorilor, o panica neinteleasa care asteapta sa fie trecuta – poate si speriati de noutatea spatiului, spitalul. Acolo, ca peste tot, sunt si nasteri cu probleme, unii copii nu rezista trecerii peste prag (si se stia asta dinainte de deschiderea “usii”), altii prefera sa faca nazuri inca din primele minute si se lasa mai greu convinsi ca asta e lumea cea mai buna (sanchi!) :)
Dar nu despre aceste cazuri extreme si nefericite vorbesc! Mamele pe care le-am vazut pasind grijulii pe holurile spitalului, tinandu-se de burta, aveau copiii in regula, insa ele erau ori imbatranite de o viata pe care usor o ghiceai ca fiind grea, ori erau inestetice pur si simplu. Cred ca multe dintre ele au ales nasterea ca pe o ultima zbatere biologica a trupurilor lor. Erau departe de frumusete! Unele, cu siguranta, nu au trecut nici macar aproape de ea. Si nici despre frumusetea interioara sa nu imi vorbiti. Si nici despre travaliul la capatul caruia se aflau. Mi se parea ca isi cautasera in nastere o dovada ca mai sunt inca in stare de minuni, ca in tinerete, cand, proaspete inca, primeau ofrandele barbatilor din jur, cand erau cautate pentru vaginul lor si nu pentru uterul lor. Acum barbatii, sotii sau rudele lor masculine, stateau cu florile in bratele flescaite, cu fruntile incordate si tacute, aruncand ocheade vinovate unei vizitatoare lunga teribila-n craci, simbol al unor pulsiunii care nu aveau nici cea mai mica legatura cu maternitatea si nici cu paternitatea.
Nasuri lungi si buze indesate, picioare strambe si mici, sau lungi - niste ramuri noduroase si ofilite, ochi inexpresivi - ca un termopan, sau infundati si tematori, maini umflate, cu unghiile crapate, fiinte garbovite sau scunde si slabanoage cu parul foarte rar si nespalat, obeze si cracanate… In 2-3 cazuri, am gasit in ochii acelor mame sclipiri puternice, cu greu tinute in frau – Exceptiile, evident! Nu stiu, poate restul nu isi recuperase destula energie pentru a straluci. Poate…
Ce sunt sigur e ca frumusetea fizica a femeii, atat de cantata de poeti :)) nu prea era in maternitatea pe holurile careia am stat ore intregi. Si mai sunt absolut sigur ca, daca eu oi fi prea cusurgiu sau prea estet :)) , pentru copiii care zbirau la ultimul etaj, acele femei uitate de frumusete vor deveni,

cu sigurantza,

cele mai adorate fiinte! Macar atata optimism va pot oferi si eu… :)

P.S. Acum, ma duc sa o sun pe mama.