Femeile urâte şi mamele adorate




Pe 7 aprilie s-a nascut Maia, nepoata si fina mea. Poate prevestind un spirit aventurier, ne-a dat inca din primele zile motive de deruta, nestiind nici medicii ce se intampla cu respiratia ei subcapacitata. Nebunatica dragalasa acum e bine si asteapta, grasuna si mancacioasa, sa se care odata acasa la ea unde o sa respire la capacitate maxima (si) prin curtea parintilor ei, altadata (si in viitor) loc de paraghelii mature, impanate de clinchetul sticlelor, si, mai recent, teren de joaca pentru copilasii tot mai des iviti acolo in vizita, impreuna cu parintii lor, prietenii nostri comuni, parinti proaspeti.

Deci, de vreo 5 zile vizitez zilnic o maternitate bucuresteana, de stat dar destul de faimoasa. Ca un observator atent dar inconstient al momentului, abia acum revad filmul vizitelor mele de acolo. Si poate nu as fi facut-o nici acum in scris, daca nu se zbarlea la mine sentimentul vinovatiei de a nu mai fi fost prezent pe blog de atata vreme. La zbarlitul lui s-a mai adaugat si reprosul usor al sotiei mele: “altadata scriai si dupa ce veneai de la piata, si acum nu ai nimic dupa 5 zile de spital?”
Va zic si voua ce i-am raspuns ei.
Multa tristete si batranete prematura, schimonoseala chipurilor confuze, saracia gesturilor si o pacla in ochii mamelor si ai vizitatorilor, o panica neinteleasa care asteapta sa fie trecuta – poate si speriati de noutatea spatiului, spitalul. Acolo, ca peste tot, sunt si nasteri cu probleme, unii copii nu rezista trecerii peste prag (si se stia asta dinainte de deschiderea “usii”), altii prefera sa faca nazuri inca din primele minute si se lasa mai greu convinsi ca asta e lumea cea mai buna (sanchi!) :)
Dar nu despre aceste cazuri extreme si nefericite vorbesc! Mamele pe care le-am vazut pasind grijulii pe holurile spitalului, tinandu-se de burta, aveau copiii in regula, insa ele erau ori imbatranite de o viata pe care usor o ghiceai ca fiind grea, ori erau inestetice pur si simplu. Cred ca multe dintre ele au ales nasterea ca pe o ultima zbatere biologica a trupurilor lor. Erau departe de frumusete! Unele, cu siguranta, nu au trecut nici macar aproape de ea. Si nici despre frumusetea interioara sa nu imi vorbiti. Si nici despre travaliul la capatul caruia se aflau. Mi se parea ca isi cautasera in nastere o dovada ca mai sunt inca in stare de minuni, ca in tinerete, cand, proaspete inca, primeau ofrandele barbatilor din jur, cand erau cautate pentru vaginul lor si nu pentru uterul lor. Acum barbatii, sotii sau rudele lor masculine, stateau cu florile in bratele flescaite, cu fruntile incordate si tacute, aruncand ocheade vinovate unei vizitatoare lunga teribila-n craci, simbol al unor pulsiunii care nu aveau nici cea mai mica legatura cu maternitatea si nici cu paternitatea.
Nasuri lungi si buze indesate, picioare strambe si mici, sau lungi - niste ramuri noduroase si ofilite, ochi inexpresivi - ca un termopan, sau infundati si tematori, maini umflate, cu unghiile crapate, fiinte garbovite sau scunde si slabanoage cu parul foarte rar si nespalat, obeze si cracanate… In 2-3 cazuri, am gasit in ochii acelor mame sclipiri puternice, cu greu tinute in frau – Exceptiile, evident! Nu stiu, poate restul nu isi recuperase destula energie pentru a straluci. Poate…
Ce sunt sigur e ca frumusetea fizica a femeii, atat de cantata de poeti :)) nu prea era in maternitatea pe holurile careia am stat ore intregi. Si mai sunt absolut sigur ca, daca eu oi fi prea cusurgiu sau prea estet :)) , pentru copiii care zbirau la ultimul etaj, acele femei uitate de frumusete vor deveni,

cu sigurantza,

cele mai adorate fiinte! Macar atata optimism va pot oferi si eu… :)

P.S. Acum, ma duc sa o sun pe mama.