Copacii copilăriei mele


Dudul
În curtea bunicilor era un dud negru şi bătrân, cu coaja neteda, împărţit în două, grupat în jurul celor doua crengi groase, crescute in forma de "V". Un “V” intins, astfel incat si eu si fratele meu ne-am improvizat cate o casuta pe fiecare dintre ele. “Casuta” e un fel de a spune. Am batut niste scanduri, am legat cateva sfori de siguranta, facusem si un fel de scarite din stinghii, ca sa nu alunecam la coborare... La urcare parca era mereu mai usor. Acesta a fost primul copac pe care l-am explorat si exploatat. Aveam 5 sau 6 ani. Curtea era in panta si, daca ma urcam in varf, ajungeam sa vad cuprind cu privirea pana departe valea si, mai ales, lacul de acumulare. Puteam sa vad acelasi peisaj si din locul in care imi incropisem mica “locuinta”, in realitate mai mult o terasa, unde imi carasem tot felul de nimicuri, care nu rezistau mult timp sus. Dupa ce cadeau, nu ma duceam sa le iau imediat si, ori se rostogoleau in stratul de zarzavat, ori le rodea cainele care avea cotetul chiar sub dud. Am petrecut ore intregi in dudul asta, dar acum nu imi amintesc nimic de jocurile pe care le imaginam acolo, sus. Si imi pare foarte rau! Totusi, senzatia asociata amintirilor acum e de punct de observatie, de cetate, in care eu si fratele meu ne ascundeam de posibili urmaritori-atacatori. Cam pe la vremea clasei a noua, in vacanta de vara, au taiat dudul. N-am simtit nici un regret -imi amintesc chiar ca ma grabeam sa ma duc sa joc fotbal cand unchiul meu incepuse sa il loveasca hotarat cu toporul. Nu e exclus ca de la inaltimea aceea sa ma fi indragostit eu prima data de vaile vazute de sus. Si nu e vorba doar ca prima dragoste nu se uita niciodata, dar, in cazul meu, aceasta atractie a sporit odata cu anii.

Părul
La nici 10 metri de dud, mai jos, se afla parul. Zvelt, inalt si aspru, in care ma cocotam numai cand se coceau perele si cand nu ajungeam la ele cu “cioara”, un instrument ingenios de care ne ajutam sa le culegem chiar direct de pe ramuri. Cioara era un fel de cupa facuta din sarma in care prindeam para si o roteam, rupandu-i codita. Puteam face asta direct de pe pamant sau din pom, pentru crengile la care nu ajungeam. In senzatiile legate de acest copac s-au aflat mereu in contrast dulceata incredibila a perelor de vara si asprimea scoartei in care ma zgariam deseori. Mi s-a parut mereu nesemnificativa statura lui, acolo langa poarta, insa vara, cand isi pleca pana jos crengile cu pere galbene si dulci-zemoase, devenea, brusc centrul atentiei mele de copil. Parul mai exista si acum, face mai putine fructe, dar inca il privesc ca pe un paradox: asprimea si dulceata intr-o singura impostaza si nici aceea bagata mereu in seama.

Prunii
Mici, crengi inghesuite si parca mereu uscate, coaja incredibil de aspra. Trei pruni piperniciti care faceau niste prune nicaieri intalnite in alta parte: patate, alb-portocaliu-albastrui. Dulci in draci. Rareori ma urcam in ei, pentru ca puteam sa ii scutur, lucru care era de evitat – bunicii faceau mereu taraboi ca stricam bunatate de fructe (oricum ajungeau la porci!) si ma pârau la tata. Prunii nu imi atrageau atentia mai mult de doua saptamani pe an – atat cat se umpleau de prune dulci, dar nu pot sa ii uit cat de rau ma zgariau.

Brazii
La putin timp dupa ce m-am mutat la bloc (aveam 5 ani), in curtea blocului au fost plantati, pe doua randuri, 10 braduti. Si-asa nu ne lasau se ne jucam „pitita” (de-a v-ati ascunselea) in zona aceea, dar, dupa aparitia brazilor, interdictia a fost si mai apriga pentru noi, gasca de copii galagioasi. I-am lasat sa creasca un an-doi si, cand s-au mai intarit, copiii au si inceput sa se urce in ei. Eu nu – mi se parea ca nu incap printre ramurile lor dese! Au ajuns repede grasi si stufosi, tocmai buni pentru locuri de ascuns. Incapeam, dupa niste ani, chiar si doi copii inghesuiti sub coroana lor intinsa foarte aproape de pamant. Cand au fost plantati aveau un metru si jumatate, azi sunt inalti cat blocul, cu ramuri rare, mai mult spre varf, si cu o tulpina cam de 30 de centimetri. Nu ma mai pot ascunde dupa ei azi, dar, uitandu-ma la cat au crescut, ma intreb, copilareste, daca prin inelele alea ale lor pastreaza vreo amintire de pe vremea cand erau mici, pitici, de un metru juma’.

Teiul
Vara aveam ca sarcina sa culegem flori de tei. Mama zicea, ca si azi, ca e bun ceaiul de tei, asa ca aveam, si eu, si fratele meu, cate o norma de nu-stiu-cate pungi de cules in fiecare vara. Doar ne spunea ca a inceput sezonul, nu ne impunea o zi anume. De multe ori ne strageam mai multi copii de la bloc si porneam pe dealuri dupa flori de tei. Iesea o mare caterinca: va dati seama ca altfel se facea „munca” asta in grup. Odata insa am ramas singur sa imi indeplinesc "norma". In curtea casei de langa blocul meu erau doi tei inalti si solizi. I-am tot cules de flori de-a lungul copilariei, cu acordul vecinilor. In cel mai inalt dintre ei am urcat singur intr-o zi insorita de vineri. Pe jos, pe trotuar, era furnicaiala de lume. Eu, sus, inconjurat de crengile si de mirosul de tei. Urcasem cu doua-trei sacose de panza. Fiind usoare cand le umpleam, le lasam agatate de cate o craca mai solida si imi vedeam de cules, urcand. De data asta, fara sa imi dau seama, am ajuns pana in varful cel mai varf, iesisem cu capul dintre crengi si vedeam, incantat, strada pierzandu-se in departare, acoperisurile caselor de peste drum, curtea de langa scoala. O caldura moale de iulie, miros de tei si liniste. Din senin a inceput sa bata vantul. Varful teiului se balansa din ce in ce mai tare. Nu ma gandisem niciodata serios la ideea mortii. Atunci insa, intr-o clipa, m-am imaginat cazand pe trotuar si tot acel peisaj din fatza ochilor mei m-ar fi urmat in cadere, zdrobindu-se odata cu mine. Transpirat de frica, am inchis ochii. Aveam 14 ani. Dupa cateva secunde vantul s-a oprit. Cand am ajuns pe pamant, cred ca am avut, pentru prima data, senzatia de concret al vietii – chiar daca nu stiam pe atunci de asa ceva.  Teiul a fost taiat acum 10 ani. Uneori, cand trec pe langa buturuga ramasa (e chiar langa gardul dinspre strada) retraiesc nu doar spaima din varful teiului, dar mai ales fericirea momentului cand am atins pamantul la coborare.


Umberto Eco: “Probabil nu voi mai scrie un alt roman”



Cimitirul din Praga este al saselea roman al dumneavoastra. A devenit mai usor sa scrieti o noua carte in acest moment al carierei? A fost mai greu sa gasiti un subiect care sa va intereseze?
De fiecare data cand scriu un roman, sunt convins ca nu voi mai scrie un altul in urmatorii cel putin doi ani. Doi ani trebuie sa ai grija de el, ca de un copil. Incepe sa mearga, apoi sa vorbeasca. Peste 2 luni voi avea 80 de ani. Probabil nu voi mai scrie un alt roman, iar lumea va fi in siguranta.

V-ati simtit bine scrind aceasta carte?
Mai putin decat la celelalte. Mie imi ia cam 6 ani, de obicei, sa scriu. In acesti ani adun materiale scriu, rescriu. Ma aflu, impreuna cu personajele mele, intr-un fel de univers personal. Nu stiu ce va urma sa se intample (in carte – n.m.). Descopar asta pas cu pas, si devin foarte trist cand romanul este gata pentru ca nu mai exista nici o placere, nici surpriza. In privinta acestui roman, materialul cu care am avut de-a face a fost atat de urat, incat nu m-am simtit deloc comod cu el. A trebuit sa creez un personaj foarte urat, respingator, care poate sa fie o adevarata provocare pentru orice scriitor. Din fericire, cativa colegi de-ai mei au facut la fel. Shakespeare, de exemplu, cu Richard al III-lea.

De ce va intereseaza atat de mult plastografia? Este o tema des prezenta in creatia dumneavoastra.
Am fost interesat de plastografie vreo 30-40 de ani, pe de o parte pentru ca studiez problemele limbii si ale comunicarii. Iar minciuna este o activitate specifica a omului, uneori mai importanta decat adevarul. Datorita minciunilor putem produce si inventa lumi posibile. Si pentru a intelege daca ceva este sau nu limbaj, trebuie sa vezi daca acel ceva poate fi folosit drept minciuna. Daca da, atunci e limbaj. Un caine iti fura mancarea si o ascunde, dar el nu iti spune ca alt caine a facut acel lucru.
Am fost interesat de Protocoalele ( Sionului – n.m.) nu pentru ca este un fals important, ci datorita tragediei la care a contribuit. Ziarul The Times of London a demonstrat in 1921 ca ele au fost un fals. Dupa aceea au fost luate tot mai in serios si publicate peste tot. Asa ca eu am fost interesat de acest fenomen si m-am intrebat pe ce s-a bazat succestul lor. Raspunsul vine din faptul ca ele nu lansau idei noi. Ele consolidau prejudecati mai vechi.

Am vazut ca multe ilustratii apartin colectiei dumnevoastre particulare. V-au inspirat desenele in vreun fel?
Nu, am adunat ilustratille dupa ce am scris cartea si m-am straduit din greu sa gasesc cel mai bun desen pentru fiecare pagina. Evident ca aveam in cap ce ilustratii sa se potriveasca pentru acele carti. (…) Ilustratiile indeplinesc un dublu rol. Cand ele se refera la romane populare, cititorul recunoste imediat si zice: A, asta e ca dintr-un roman popular. Si, brusc, apar documente reale, reviste cu orientari antisemite sau portretul unei persoane reale. Acest lucru ar trebui sa socheze, aici nu avem de-a face cu fictiune, e ceva adevarat in aceste personaje. Ilustratiile au o functie oscilatorie, creeaza un dublu sentiment.  

Sunt cateva locuri in care descrieti mancarurile intr-un fel minunat. Gatiti sau sunteti in mod special interesat de mancare?
Nu, eu merg la McDonald’s… Glumesc. In acest caz, i-am dat lui Simonini mancare in loc de sex. Si i-am dat in cantitati uriase. Denumirile acelor feluri de mancare sunt atat de frumoase, chiar si din punct de vedere lingvistic, incat multi oameni s-au indragostit de acele mancaruri.

Ati mentionat intr-un interviu recent din Paris Review cateva emisiuni de teleleviziune la care va uitati cu placere. V-a atras atentia ceva in ultima vreme la televizor sau in cultura populara?
Aici, in Italia, are loc o invazie a televiziunea de doi bani. E dureros sa te uiti la televizor. Am lucrat in televiziune, pentru trei sau patru ani, incepand din 1954. Exista un singur canal, alb-negru. Putea sa fie distractiv si educativ. Seara difuzau piese de teatru importante, opere sau tragediile lui Shakespeare. Azi, mai ales la televiziunile lui Berlusconi, vezi doar materiale pornografice. Asa ca sunt si mai pesimist ca inainte. Uneori, dupa ora 23, mai poti gasi ceva interesant, dar oamenii normali merg sa se culce la ora 23.

Fragmente traduse si adaptate din interviul aparut pe 15 noiembrie in revista "Paris Review".

Imaginaţia lui Dali ilustrând-o pe Alice în Ţara Minunilor


Alice în Ţara Minunilor este cartea care ar trebui citită de toată lumea cu vârsta minimă de 18 ani. Până la această vârstă, lectura ei să fie opţională. Greşeala de a o prezenta drept o carte pentru copii a născut în mintea adulţilor de mai târziu ideea că este o creaţie "infantilă", dacă nu pur şi simplu absurdă. Ecranizările au participat şi ele la această prejudecată. 
Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) a dat o lecţie uriaşă de fantezie. Deci imaginaţia lui Dali mi se pare că se acordează cel mai bine cu lumea fluidă, rapidă şi plină de semnificaţii din povestea lui Caroll. 
Cartea a apărut în 1949, iar ediţia ilustrată de Deli în 1969. 



















Sursa desenelor.

Bonus: o piesă pe care eu aş pune-o ca fundal într-o lectură publică a cărţii.

Poker pe dezbrăcate. Artă, politică, economie, voyerism.




Zefrey Throwell vede pokerul pe dezbrăcate ca o metaforă a economiei, unde hainele simbolizează banii. În timp ce priceperea poate fi de folos, oamenii care apar cu cele mai puţine haine sunt în cea mai proastă formă şi nimeni nu poate controla norocul.

Bunăstarea este inechitabil distribuită, şi totuşi se presupune că fiecare respectă aceleaşi reguli ale jocului. Este o critică a politicii şi a economiei”. Aşa a declarat autorul acestui proiect artistic.

Manifestarea a durat o săptămână, timp de 7 ore şi jumătate, zilnic, într-o cafenea din Manhattan. Cafeneaua nu avea geamurile acoperite, încât trecătorii, adunaţi în număr măricel, putea să îi vadă pe jucători şi să îi fotografieze. Ceea ce au şi făcut, bineînţeles.


Domnul Throwell nu e la prima "dezvelire". În august, anul acesta, a adus nuduri pe Wall Street. Text următor din www.zf.ro.: Nudiştii făceau parte dintr-un proiect artistic denumit "Ocularpation: Wall Street" creat de către artistul Zefrey Throwell. Proiectul a fost realizat cu intenţia de a atrage atenţia publicului asupra crizei economice şi a lipsei de transparenţă a companiilor de pe Wall Street. " A fost un demers educaţional menit să demistifice această stradă atât de misterioasă...e un fel de demascare a Wall Street-ului", a spus Throwell.


P.S. Creatorul, ca de fiecare dată, s-a făcut una cu arta sa, adică a jucat şi el poker. :)

Facebook - recuperarea unei stări edenice



Prea mult Facebook, mi-am zis cam pe la începutul acestei luni, dupa care am facut o pauză de o săptămână. Pe moment nu mi-am dat seama ce a declanşat “revolta”. Mai târziu, rememorând momentul, am descoperit că semnalul de alarmă fusese dat de un status, altfel destul de jucăuş si haios, pe care il mai citisem, la aceeaşi persoană, şi cu o săptămână în urmă. Deci o parte din lumea FB-ului dorea să fie haioasă cu orice preţ, reluând glume care fuseseră apreciate cândva. Trist… Enervant… Cu toate acestea, Facebookul îndeplineşte încă pentru mine multe funcţii în sfera informatiei si, oarecum, a divertismentului. Departe de FB, ca şi de Twitter, dar aproape de 2-3 cărţi mişto, m-am gândit niţeluş în acea săptămână la ce înseamnă Facebookul azi. O să trec peste locurile comune, precum socializare, informare, divertisment…

Azi mă opresc puţin asupra unui aspect, urmand ca, in timp, sa dedic cateva randuri si altora, din convingerea că fenomenul marchează şi va marca mentalităţi o bună vreme de acum incolo.

Recuperarea unei stări edenice

“Nu imi vine sa cred ca ne intelegem asa de bine” – aceasta este, in forme usor modificate, replica pe care am intalnit-o deseori pe Facebook. Oameni care erau convinsi ca vremea in care puteau conversa, glumi, intr-un anumit spirit, ca puteau vorbi despre anumite muzici sau carti, avioane sau retete de bucatarie, ei bine, acesti oameni si-au gasit, prin intermediul Facebook, parteneri de discutie, cvasi-necunoscuti in buna parte sau uitati, care au aceleasi preferinte si pasiuni. Pasiuni care zaceau “dezactivate”, ofilite intr-o gradina a valorilor personale, altadata pulsand de viata. Cei care se regasesc in asemenea profil de utilizatori FB au peste 35 de ani, cu precadere femei, au o viata profesionala terorizanta sau o existenta familiala previzibila (Atentie: asta nu înseamnă deloc absenţa dragostei faţă de familie).

Necunoscutii din celalalt capat de lume reala, pasionati de Beatles sau de Voltaire, Gucci sau Ford, ajung sa devina foarte apropiati. Mediul virtual al FB nu distruge doar Departarea fizica, ci traseaza coordonatele unui, iluzoriu sau nu, Aproape. Impreuna, zburda, imbatati de bucuria regasirii unor “asemenea-lor”, incat curand isi impartasesc lucruri din viata privata (inconstienti de potentialele riscuri). 


Ceea ce fac ei este mai mult decat socializare


Acestia impart nu doar un subiect (muzica, literatura, un oras, o facultate, jocuri ale copilariei, o moda retro etc), ci rememoreaza totodata istoria lor personala, tineretea sau/si copilaria lor. Se vede din exclamatiile lor “mute” cu cata bucurie re-descopera împreună amintiri, pasiuni, preferinte comune. Se vede din regretul lor la plecarea, vremelnica sau definitiva, a vreunuia din grup ca investitia emotionala atinge cote inimaginabile pentru un strain de acest mediu de comunicare. Posibilitatea de a posta poze si clipuri muzicale ii face sa simta si mai concreta viata partenerilor de discutie, a prietenilor FB.

Acesti utilizatori, pasionati si, in egală măsură, salvati, de Facebook se simt ca niste copii, mai mult sau mai putin acoperiti cu frunze, alergand si chiuind in sinea lor, prin Edenul pe care il credeau pierdut pentru totdeauna.  







Şoferul samaritean şi câinii uzi fumători


Toamna rece si împuţită. Cerul aproape, greu-innorat. Era ca noaptea. Ploua în Bucureşti de câteva ore. “De unde naiba atâta apă?”. La fiecare intersectie se bulbucau şuvoaie groase de apă murdară, în care rămâneau prinse maşini de toate felurile, şi mai elegante, şi mai rable. Potopul de Bucureşti aduce mereu egalitatea între şoferi.
Pe fundalul acesta aqua-apocaliptic conduceam eu cu 5 km/h spre casă, strecurându-mă temător printre valurile care mă loveau când dinspre tribord, când dinspre babord, când din ambele direcţii.

Mai aveam cam o staţie de tramvai până acasă şi porneam al 25-lea val de urări” adresate Primăriei, când am zărit de departe, pe bordură, o femeie mărunţică, cu un copil la piept. Făcea din mână la taxiuri, indiferent de direcţie. Am „zărit” e bine spus pentru că prin ploaia deasă totul se vedea neclar. N-avea umbrelă, iar pe copil îl acoperise pe jumătate cu o geacă, de mult îmbibată de apă. Apropiindu-mă, văd limpede că este ruda vânători-mâncătorilor de lebede vieneze. Părul i se lipise leoarcă peste ochi. Cred că nu vedea nimic: îşi strângea cu o mână copilul la piept, iar pe cealaltă o ţinea mai mult ţeapănă în aer, gest pentru taxiuri. Grup statuar în mijlocul potopului din Marele Oraş.

Opresc maşina lângă cei doi, iar ea, după ce îşi dă părul din ochi, îl lasă pe puradel jos şi se îndreaptă spre mine. Mă lămuresc repede unde stau, cam la vreo 3 staţii de tramvai (care nu circula din cauza de defecţiune la reţea – se anunţase la radio). Să urce, le zic. “Săru mâna, domnu! Sănătate la toată familia, mare om” imi zice, gutural, femeia nu trecută - vedeam abia acum-, de 25 de ani.

„Hai, bă moşule! Ne duce domnu...” mai strigă ea undeva în perdeaua de ploaie din spatele ei. Abia acum vedeam silueta unui moşneag slăbănog care fuma lăsat pe genunchi, acoperindu-şi tigara cu o şapcă de fâş. „Bunicul vânătorilor de lebede se dovedeşte foarte agil şi din două salturi e în maşină, dându-mi în maşină, odată cu un “bună seara” mormăit, şi ultimul fum din ţigara pe care o aruncase afară.

Plecăm. Parcă e şi mai întuneric afară. Iar valurile sunt şi mai mari. După nici o sută de metri, mă opresc înaintea unui lac crescu în mijlocul străzii. Câteva maşini sunt blocate, înconjurate de apele maronii. Văd tot mai greu, geamurile s-au aburit de la căldura noilor mei parteneri de drum. Deschid geamul din partea mea să se dezaburească toată maşina. Toată maşina care pute a câine ud ce a stat in fum de ţigară toată viaţa. Mi-aş aprinde o ţigară, dar n-am... Poate ar fi fost şi o idee proastă, în fond...

Moşneagul începe să se foiască în spate. Îl aud cu greu cum şopăcăie cu puştiul, în timp ce valurile bat în portiere, iar stropii mitraliază caroseria din toate părţile. “Am pus-o dacă rămân blocat aici” mă gândesc. Sună telefonul. Îi spun soţiei că nu mai am mult. Femeia de lângă mine nu scapă ocazia, dupa ce închid telefonul: Nevasta lu matale, nu? Ce-o zis, va asteapta cu masa?
Ii raspund politicos si scurt: da!

Mosneagul o bate pe umar. Iesim din balta Marelui Oras. Femeia îi face semn din mână să o lase în pace. Accelerez. “Urâtă vreme, domnu, nu?” zice ea. “Urâtăîi răspund cu ochii în oglinda retrovizoare să văd ce se întâmplă pe bancheta din spate. În faţă drumul pare mai bun. Mai e un pic şi îmi las "clienţii" la adresa. În maşină miroase acum a haiată de câini uzi şi fumători înrăiţi. Geamurile s-au dezaburit. Bărbatul o semnalizează pe umăr iar. Ea, acelaşi răspuns.

Ajugem exact când ploaia se opreşte. Coboară ei, cobor şi eu toate geamurile. Vrea să îmi dea bani. Refuz. Femeia nu insistă. “Sănătate la doamna şi la copii, boierule! Ai copii?”. “Am o fată” răspund voios şi bucuros de aerul curat pe care îl trag cu putere în piept, de parcă aş fi pe puntea unui vas în mijlocul oceanului. Moşneagul nu zice nimic la plecare, nici cel mic. Mare pagubă! După ce trânteşte portiera de zdrongăne toată maşina, aşchimodia de bătrânel sare super agil peste râul jegos de lângă bordură cu mâna direct în părul fleşcăit al ţigăncii:
- În morţii mă-tii, să-mi zici acu de unde îl ştii p-ăsta că te joc în picioare.

Cei doi se încaieră, schelăcăie şi se înjură, tăvalindu-se în bălţile mizerabile din gropile adânci ale trotuarului.
Viteza întâi, uşor, să nu fac valuri. Nu mă uit înapoi. Începe iar ploaia.

Eu, taximetristul groazei, din noaptea geroasă.


Ora 2 dimineata, octombrie sau noiembrie, 2003 sau 2004. Ma intorceam, impreuna cu sotia mea, de la o mica si discreta agapa petrecuta la un restaurant din Pucioasa, singurul care statea, pe atunci, deschis pentru noi pana la ora aceea. Era sambata si foarte frig. Strazile pustii… N-aveam somn niciunul dintre noi doi, asa ca incercam sa mergem cat mai incet cu masina, sa ajungem cat mai tarziu, numarand cate ferestre vedem luminate pe la blocuri. 
Cand mai aveam vreo 30 de metri pana acasa, zarim pe marginea trotuarului o mogaldeatza care ne facea anemic cu o mana, cu cealalta strangandu-si geaca pe gat. “Autostop la ora asta, e nebun. Nici dracu’ nu il ia acum” ii zic lui Angi si dau semnal dreapta sa intru pe aleea blocului. Imi dau seama cata dreptate aveam: n-avea cine sa il ia. Frana, putin marsarier ! 
Pustiulica zgribulit sare imediat in masina. Plecam. 
“Buna seara” - el. “Buna dimineata” ii raspund. Angi, inca nelamurita, tace si ii arunca baiatului o privire in spate. “Unde mergi?” – eu. “Pai, unde mergeti dumneavoastra…? Ma lasati in drum, daca e….” – el. “Noi mergem unde mergi si tu” – eu. Liniste – el. Mi-am si imaginat ca a inghitit in sec. Angi rade usor si se intoarce spre el: “Nu te speria, asa sotul meu mai glumet. N-avea somn asa ca te ducem pe tine acasa. Unde stai?” Liniste. Dupa prima curba il intreb iar. Imi spune cu o voce stinsa ca la Vulcana Pandele (mai putin de 10 km) si ca nu trebuie sa ne deranjam, ca poate mai trec masini pana dimineata. Ma buseste rasul, dar nu mai zic nimic, imi dau seama ca e speriat destul. 
Dupa vreo zece minute ajungem in localitatea cu pricina, cand realizez ca aceasta se afla de fapt pe partea cealalta a drumului principal, si baiatul ar trebui sa mearga aproape un kilometru pe jos, peste camp si linii ferate. “Puteti sa ma lasati aici. Va multumesc mult” zice el cu respiratia intretaiata, mai-mai sa imi scoata ochii cu mana intinsa in care presupun ca tinea niste bani. Nu opresc, desi aproape ca o facusem si merg mai departe. “Unde stai, mai exact?” – eu. “Era foarte bine aici, domnu’ “ Il simt ca e rupt de frica si mi-e mila de el. 
Ca sa il linisteasca, intervine si Angi, care, in mintea lui, cred eu, era partenera mea de ucis autostopistii. Numai el stie cat o fi regratat pe drum ca s-a urcat cu noi in masina. L-am mai intrebat de unde vine. De la discoteca, evident. Ii zic ca si eu sunt din Pucioasa, chiar daca am la masina numere de Bucuresti. Mai vorbim de una de alta, se mai linisteste, il simt. Intram in sat. Zice ca sa il las acolo. “Pai nu ti-am spus ca te duc chiar pana acasa”. Tace si, probabil, inghite iar in sec. Ne oprim in fatza unei case, dupa indicatiile lui. Imi intinde din noua mana cu bani. “Stai linistit, ii zic, nu-i nevoie de bani”
“Multumesc, buna seara. Sarut mana, doamna!” Coboara din masina… Are grija sa nu tranteasca portiera… Aproape ca o mangaie... Face cativa pasi spre o poarta, intoarce capul spre masina noastra, cred ca vrea sa ne faca un semn de salut, dupa care o zbugheste la stanga, pierzandu-se pe o ulitza intunecata. Noi in masina ramanem interzisi, apoi ne pornim pe râs. Un râs amar pe jumatate totusi...
“Crezi ca era mai bine sa il fi lasat in frig?” o intreb pe Angi. “Altadata sa te inveti mine” – ea.

Nu m-am invatat. Maine, alta intamplare din aceeasi categorie, dar poate si mai neobisnuita decat asta.