Iarba ce-a rămas din fotbal


           Mult fotbal am jucat eu până pe la 20-22 de ani. De atunci reprizele s-au împuţinat, până când, astăzi, o partidă de fotbal a ajuns doar prilej, foarte rar, de mare distracţie în compania prietenilor. Dar nu despre fotbal voiam să scriu azi, când, de fapt, m-am trezit de dimineţă cu gândul de a mai înainta măcar un pic la roman. Despre iarbă voiam să povestesc, să îmi amintesc, scriind, de mirosul de iarbă, mai ales.
        E destul de curios, zic, faptul că prima mea senzaţie, când mă afund în amintirile legate de fotbal, este mirosul ierbii şi atingerea ei. Când apucai să joci fotbal pe terenul submediocru al stadionului din Micul Oraş, era un fel de sărbătoare pentru puştanii ca noi – de obicei jucam în spatele porţilor, unde iarba, netunsă decât rar, ajungea să crească chiar până la 20 de centimetri. Şi ce senzaţie de mângâiere şi îmbrăţisare firavă dar cuprinzătoare îţi dădea iarba, după ce te întindeai printre firele ei, cu suflarea întretăiată şi tricoul ud tot de transpiraţie, la capătul a 2 ore de alergat fără întrerupere... Era vară şi apusul soarelui înroşea norii spre dealurile de la carieră. Unii dintre noi, stând în fund, fleoşcăiau, ca oamenii mari, câte un fir de iarbă, care începuse să se întărească şi să se usuce – acum îmi dau seama că trebuia să fie semn că începea şcoala.
       În rarele momente când se făcea linişte deplină auzeam lăcustele şi greierii cântând lângă noi. E uşor de presupus cât de rar se întâmpla să se instaleze o aşa linişte între nişte puradei care, chiar şi rupţi de oboseală, îşi povesteau, înflăcăraţi, unul altuia fazele cele mai tari şi golurile din unghiurile cele mai imposibile, ca şi când nu tot noi le trăisem cu doar câteva minunte înainte. Şi să nu credeţi că făceam eu excepţie: mă lăudam şi eu, pe drept aş zice, cu golurile mele – eram un jucător bun, talentat şi imaginativ. :) Totuşi, azi, fostului jucător care am fost îi sunt mai aproape foşnetul firelor de iarbă, freacate de tenişii de Drăgăşani, înainte de a ne alege echipele. În sunetul ăla – frrrrâşt! frâşt! frrrrâşt – mă simţeam un Gulliver în ţara firelor pitice, iarba din faţa mea aştepta cumva să fie cucerită, se înfăţişa mereu ca un teritoriu nou, deşi îl văzusem de sute ori până atunci. Foşnetul ăla subtil prevestea, parcă, goana după minge, ca şi larma şi înjurăturile inevitabile. Apoi între cer şi iarbă se instaura vacarmul, pentru două sau trei ore. 
             Ce vremuri, dragii moşului! :))
            Aţi mirosit vreodată iarba încălzită de un soare torid, în timp ce aşteptaţi să ajungă şi la voi sticla cu apă rece de la izvorul din vale? Aţi alergat vreodată pe iarba proaspăt tăiată, după apusul Soarelui, când vântul adie şi mirosul ierbii îţi pătrunde, nepământeşte, plămânii încă neînfundaţi de tutun şi de gazele oraşului? Aţi alergat toamna pe iarba acoperită de brumă a vreunui tăpşan transformat în teren de fotbal cu ajutorul a patru pruni pitici pe post de porţi? Dacă răspunsul e negativ, trebuie să ştiţi că aţi ratat nişte mari şi unice senzaţii.
 

Ţicău, poliţiştii şi Robert Redford


            Ploua mărunt peste Micul Oraş şi era neobişnuit de cald pentru decembrie, deşi meteorologii anunţaseră o răcirea bruscă a vremii chiar din acea zi.  Beculeţe colorate luminau vesele ferestrele în spatele cărora oamenii se pregăteau de masa de Crăciun: femeile în bucătărie, bărbaţii moţăind în faţa televizorului, unde Ştefan Hruscă le spunea, ca în fiecare an, că lerul este, înainte de toate, ler.
            Nu toţi bărbaţii erau însă interesaţi de românul din Canada. Ursache, poliţist în Micul Oraş, înfuleca în bucătărie a treia friptură, de la prânz. Vestonul şi cascheta stăteau cu grijă puse pe scaunul din faţa lui. În caz de ceva... Îi venise şi lui rândul să fie de serviciu de Crăciun, dar nu era prea afectat de acest lucru. Rămăsese Mişu la sediu - sigur îşi găsise şi el un suflet să îi ţină de urât în ziua de Crăciun. Dacă apărea vreo problemă, îl suna Mişu pe mobil, apoi acesta venea să îl ia cu maşina. Dar n-avea ce să fie, se gândea Ursache, plutonierul de 160 de kile şi 1,90 înălţime, după care privi stropii care se prelingeau pe fereastra bucătăriei sale de la etajul 4 al blocului aflat chiar în centrul Micului Oraş. În bucătărie era cald, mirosea a cozonac şi a usturoi. În sufragerie nevastă-sa, tot pe la 160 de kile, sforăia ca un pui de focă, pe canapea. Ursache era un om fericit.
            Dar Ţicău nu era un om fericit. Stătea în şopron şi privea stropii reci cum se scurgeau de la streaşină. „Ce căldură de Crăciun, nişte dobitoci cu meteo ăsta al lor”, îşi zise intrigat tânărul de 1,20 metri şi 56 de kile. Ascuţea, calm, de aproape o oră, toporul mare şi greu, fiind sigur că următorul Crăciun şi multe altele de acum le va petrece în puşcărie. „Am doar 25 de ani, poate ies pe la 50.” Nu ştia cât se dădea pentru crimă, dar era pornit să îl taie bucăţi pe vărul său Ginel, care se luase, aşa i-au zis nişte prieteni, de nevastă-sa.
            Nevasta lui Ţicău, Lenuţa, era frumoasă şi se îmbrăca şi iarna în fuste scurte. Acum femeia se uita, în sufragerie, captivată, la filmul „Desculţ în iarbă!”. Ştia că din acest moment nu mai avea nici o treabă de făcut, doar teveu: friptura era gata, cozonacii cumpăraţi, în dulap, Ţicău urma să vină băut din oraş pe la 11 şi pe la 11.30 se culca, ea urmând să se uite la teve până pe la 2. Se bucură că bărbat-su apreciase ciorapii groşi, cadouul ei de Crăciun. Îl convinsese cu greu să îi ia când a plecat de acasă, el o ţinea pe-a lui, că e prea cald afară. Amintindu-şi de supărarea soţului pe oamenii de la buletinele meteo,  femeia zâmbi uşor, aparent cu simpatie, chiar dacă nu îşi iubea deloc soţul. Se căsătorise cu Ţicău din lipsă de alte propuneri, toţi o voiau doar pentru sex. El singurul se îndrăgostise de ea.
            30 de minute mai târziu de la zâmbetul inexplicabil al femeii, din dragoste pentru ea, piticania de Ţicău dobora cu mare avânt uşile casei vărului Ginel. Se umpluse curtea de aşchii de lemn, plutind pe băltoacele de care era curtea plină. Tânărului i se udase părul şi frigul începu să-l înţepe puţin, de la cap, oprindu-se la picioarele încălzite de ciorapii groşi de la Lenuţa. Când descoperi că mişcarea cu toporul îl încălzeşte, începu să spargă şi geamurile, ferindu-se de cioburi cu mare grijă. Învârtea toporul pe deasupra capului şi striga din ce în ce mai tare să iasă Ginel afară că îl omoară. După alte câteva secunde mai descoperi un lucru: că şi zbieretele îl încălzesc. Din păcate, n-avea cine să iasă: Ginel era la un alt văr, în alt oraş chiar mai mic decât Micul Oraş.
          30 de minute mai târziu de la zbieretele inutile ale lui Ţicău, în faţa casei lui Ginel se opri maşina de poliţie cu girofarurile luminând ca un pom de Crăciun. În maşina-pom se aflau Ursache, murdar la bot de grăsime de porc şi Mişu, deschis la sliţ. Amândoi înjurau în gând ziua în care s-au hotărât să intre în Poliţie.    
        Ţicău stătea în fund pe prispa casei vărului său, obosit, dârdâind şi nervos, urlând la fiecare 2 minute că are să-l toace ca pe un porc pe Ginel, pentru că s-a luat de Lenuţa lui. Între două urlete îl găsi Mişu, iar plutonierul, după ce îi luă toporul din mână, îl convinse,  din două vorbe, să meargă acasă, că era Crăciun, că, mai mult ca sigur, în casa pe care aproape a dărâmat-o nu era nimeni. Când ajunseseră la câţiva paşi de maşină, coborî, cu greu, şi Ursache, puţin afectat:
            - Tu ai făcut, măi puţă, tămbălăuăsta? Chiar de Crăciun? Treci, jigodie, în maşină.
            Jigodia văzu negru în faţa ochilor (deşi girofarurile luminau încă), transpiră pe jub părul ud, ocoli maşina şi, sărind ca un arc, îi trânti un cap direct în nasul gros al lui Ursache. Poliţaiul se clătină un pas înapoi, îţi înghiţi geamătul şi sfârşi prin a se prăvăli cât era de mare şi greu într-o baltă de pe margine drumului. 
          Ţicău se întoarse calm după aceea spre Mişu, care rămăsese interzis în mijlocul drumului:
        - Daţi-mi, vă rog un pic toporul, să-l tai pe porcul ăsta de plutonier şi vi-l dau înapoi.
            Nu se ştie ce i-a spus Mişu, dar cu vorba bună nu doar că l-a făcut să intre în maşină, dar a reuşit să îi şi pună cătuşele.
           Cât timp Mişu şi-a ajutat şeful să îşi revină din leşinul pe care şi-l petrecea în şanţ sub picurile reci de Crăciun, slăbănogul de Ţicău încerca să roadă cătuşele cu dinţii lui mci şi împingânu-le cu picioarele, foarte calde acum din cauza şosetelor groase primite de la soţia lui cea cu picioare lungi.
            Cum s-a dezmeticit, Ursache a decis imediat, lingându-şi buzele unsuroare:
            - Îl ducem la nebuni.
            - Nebună e purceaua aia de nevastă-ta, i-a răspuns 
spumegând Ţicău din maşină, de unde îi auzise intenţia.
          La Spitalul de Nebuni din Micul Oraş cânta Hruşcă, deci viaţa era ok acolo. Când a văzut medicul de gardă cum se apropiau luminile maşinii de poliţie, şi-a zis că sigur nu-i a bună şi că mai bine pleca el în Canada când i se oferise ocazia: „uite la Hruşcă ăsta ce bine o duce acolo, mai bagă un ler, mai vine un ban
            Pe Ţicău l-au adus târâş cei doi poliţişti până la camera de gardă. Zbiera slăbănogul, se zbătea şi sărea mereu spre Ursache să îl muşte de urechi şi de nas. Medicul de gardă s-a speriat, nu mai văzuse aşa ceva din facultate. Tocmai când a zis să îl ducă în alt oraş, mai mare, pentru că nu era de competenţa lui, în uşa spitalului au apărut picioarele lungi ale Lenuţei. Plângea femeia şi avea părul ud. Medicului îi păru rău acum că a refuzat un pacient cu aşa soţie. Imediat însă s-a gândit la Canada lui Hruşcă şi mulţumi Domnului că nu îl lăsase să cadă în ispită. Ispita însă se instală la Mişu, care abia acum descoperi ca avea şliţul desfăcut.
            Toţi patru, familia Ţicău şi poliţiştii de serviciu din seara de Crăciun, porniră spre un Oraş Mai Mare, cu un spital mai mare. Fiara zbieră tot drumul ameninţător spre Ursache, că îl omoară şi îl dă la porci. Lenuţa îl mângăia să se liniştească, iar în oglinda retrovizoare schimba priviri tot mai curioase cu şoferul, tânărul poliţist Mişu.
            Pe la jumătatea drumului dintre cele două oraşe ploaia se ploaia. Trecuse puţin de miezul nopţii. Drumul pustiu şi liniştit. De o parte si de cealaltă a lui, oamenii chefuiau sau dormeau cu Hruşcă şi chitara lui încă răsunându-le în cap.
            În spitalul de nebuni din Oraşul Mai Mare au fost de acord să îl interneze pe Ţicău. Când să îi scoată cătuşele, poliţiştii constatară că nu mai aveau cheia, pierdută în timpul luptelor cu aşchimodia. Şi cele două organe plecară să ia una de rezervă de la secţia de poliţie din Micul Oraş. Cât timp organele erau plecate, Ţicău muşcă două nasuri, sfâşie cu dinţii un deget şi înjură porcos la extrem cele doua asistente musculoase şi pline de cârnaţi de porc, dar foarte sensibile la lipsa de bun simţ a recalcitrantului din Micul Oraş.
       Lenuţa se pierduse complet, era sigură că soţul său înnebunise.  Plângea cu sughiţuri, netezindu-şi fusta scurtă şi pătată de sângele soţului, soţ legat de calorifer în camera de lângă ea. Se gândea la divorţ, dar gândul îi era oarecum confuz.
       Când s-a întors echipajul cu dublura cheii de la cătuşe, celor doi poliţişti li se dădu vestea proastă. Nici la spitalul acela nu îl puteau ţine pe bolnav, era prea periculos, trebuia să îl ducă în Cel Mai Mare Oraş.
            Cei patru, poliţişti de Crăciun şi cuplul, au ajuns din nou în dubă, fără să ştie ce se va întâmpla mai departe. Ţicău parcă se mai liniştise, stătea cu mâinile însângerate între genunchii nevestei, poate obosise, iar ea îl mângîa, smiorcăită, gândindu-se mai clar la divorţ.
            Afară se lăsase frigul, drumul era îngheţat şi lucea feeric în lumina farurilor... Puzderie de stele sclipeau pe cer. Ora 3 dimineaţa. Maşina porni înapoi spre Micul Oraş. După o bucată de drum parcursă în linişte, Ursache îi ordonă lui Mişu să tragă maşina pe dreapta. Apoi i se adresă, în spate, animalului, acum ostenit, printre gratii:
            - Dacă te descalţi, îţi dau drumul.
            Ţicău ridică încet capul ca o ureche ciulită:
            - Mă descalţ ca să o f... pe purceaua aia de nevastă-ta. Apoi urlă spre Lenuţa care nu mai înţelegea nimic. Descalţă-mă, târfă (era prima data când zicea cu voce tare ce gândea despre nevasta lui), mă vrea omul ăsta pentru nevastă-sa, n-auzi? Lenuţa îl descălţă, bâguind tot timpul:
            - Ţicău, Ţicău, ce-a făcut băutura din tine - dovedind, a câta oară?, că nu înţelegea nimic din ce i se întâmpla.
           Ursache, cu botul încă lucind a grăsime de porc, printre gratii, spre agitatul de pe bancheta din spate:
            - Băi pulifrici, ai văzut filmul „Desculţ în parc”?
           - Cu Robert Redford, sare veselă Lenuţa, de parcă ar fi fost la „Vrei să fii milionar”.
         Ursache nu luă în seamă cunoştinţele cinematografice ale femeii. Deschise geamul portierei, lăsă cheia de la cătuşe să cadă pe şoseaua acoperită de o pojghiţă subţire de gheaţă şi deblocă uşile, apoi continuă:
            - Acolo e cheia, te dai acum jos şi uit tot balamucul ăsta de Crăciun. Dacă nu, vreo 7 ani tot o să stai la bulău, şi-o să am grijă să fii o fetiţă cuminte chiar din prima zi. Să nu crezi că îţi merge cu nebunia, îl aduc pe frati-mio care e medic psihiatric în Canada,… chiar prieten bun cu Hruşcă.
            Peste 2 minute, maşina de poliţie pleca lin spre Micul Oraş. În spatele ei, sub cerul din plin-înstelat, rămâneau cei doi soţi tremurând, cu un drum pustiu şi îngheţat, de 10 kilometri în faţă şi tot atâţia în spate.
         Lenuţa, din liniştea care îi înconjura odată cu frigul năpraznic:
            - Şi erau ciorapii ăia buni, de la mine, Ţic...
         Bărbatul, în picioarele goale şi clănţănind din dinţi, cu sângele uscat pe faţă, zise şi el ceva, dar şuierul vântului îi acoperi vorbele.

Aşa e la comun, lumea se mai atinge


întâmplări adunate din transportul în comun



Ora 23, pe una dintre liniile centrale are RATB-ului. Autobuzul plin pe jumătate. Urcă un pirpiriu puţin „afumat”, puţin jerpelit, legânându-se vizibil. Dar omul se agaţă de o bară şi se luptă pe cât poate cu gravitaţia şi cu meandrele traseului. În spatele lui, pe scaun, se află o huidumă bărboasă, cam la 160 de kg si 1,90 metri, din clasa medie a societăţii – privirea înainte, mâinile aşezate una peste alta în poală. Curbele şi frânele autobuzului, la care se adaugă şi multele păhărele în plus, îl determină pe omuleţ să piardă deseori războiul cu verticalitatea şi, astfel, îl mai atinge pe ocupantul scaunului din spatele său. Din locul în care stau văd că uriaşul e cam deranjat de aceste contacte scurte şi subite. La un moment dat lansează pe un tot reţinut declaraţia de ostilitate:
- Nu te opreşte nimeni să bei, dar ţine-te mai bine de barele astea şi nu te mai rezema de oameni.
Pirpiriul, reuşind cu greu să se întoarcă spre ofensat, îi rosteşte rar şi tare la ureche, că pot să aud şi eu:
- E vina şoferului, de fapt nici a lui, săracu’, e de la drum.
- Mai eşti şi obraznic după ce că eşti beat. Nu vezi că te sprijini mereu de mine.
Afumatul e sincer contrariat:
- Eu, beat? Păi dacă eram beat mă prăvăleam de mult peste mata. Îşi şterge apoi buzele cu dosul palmei, parcă în căutarea unui strop de alcool rămas încă pe acolo. Adaugă:
- Şi să ştii că mata eşti obraznic, pentru că aşa e la comun, lumea se mai atinge.



Tramvai, ora 23. În faţa mea la două scaune, o doamnă vorbeşte tare la telefon. Nu îi pot ghici vârsta decât după mâini. Gesticulează larg. Aş zice că e oricum peste 40. Dacă suntem 10 inşi în tot tramvaiul. Îmi place să belesc ochii pe stradă când merg “la comun” noaptea, aşa că nu o bag în seamă. Când turuie cineva, fac mai uşor abstracţie de destăinurile acestea publice. Devin, totuşi, după o staţie, şi eu părtaş la viaţa privată a doamnei, atât cât să aud această pătimaş-nostalgică declaraţie:
- Fată, tu înţelegi, a fost primul bărbat din viaţa mea... (râde scurt şi uscat) Da, fată, primul bărbat din viaţa mea. L-am iubit cum nici pe mama n-am iubit-o. Eram moartă dusă după el. L-am iubit mult, mult de tot. Da, fată... Îl iubesc şi acum după atâţia ani la fel de mult, dar e un idiot, un mare idiot, iar eu nu pot să stau în aceeaşi casă cu idioţii.




Tramvai, ora 17. El şi ea stau faţă în faţă, schimbă câte un cuvânt două între staţii, dar se privesc des în ochi, se mai strâng de mână.  Nu au mai mult de 22 de ani şi par că sunt la începutul relaţiei. Eu stau vizavi de ei. Sunt amândoi drăgălaşi. Fără să vreau mă gândesc la ce îi aşteaptă şi cum o să-şi amintească peste ani de călătoria asta în tramvaiul aglomerat. Ne ridicăm toţi trei să coborâm la „următoarea”. Frână bruscă, şi tânăra se dezechilibrează. Se sprijină, cade aproape, pe un băiat din spatele ei. Îşi cere scuze, sprijinitorul le acceptă apatic. Aşteptând să coboare, ea îi chicoteşte imediat iubitului la ureche. Sunt atât de aproape de ei, că parcă fata mi-ar fi spus şi mie:
- M-am sprijinit de puţa lu’ băiatuăla din spatele meu.
- Şi cum era?
- Părea mai mare decât a ta. (chicoteşte iar)
El, fără să întoarcă privirea către ea, dar rosteşte tare, apatic, printre călătorii care se bulucesc pe refugiu, în soarele cu dinţi:
- Al dracu’ bagabont!




Teatru micro şi involuntar


Urmăriţi cu atenţie cine ce spune. De unde se pleacă şi unde se ajunge.

Personaj 1: Aş vrea să existe un post de radio unde doar Salma Hayek să citească reţete mexicane.
Personaj 2: Aşa cum aş vrea eu ca Morgan Freeman să fie vocea din GPS-ul meu sau a naratorului care să povestească viaţa mea? Mda.
Personaj 3: Ar fi minunat.
Personaj 1: Ar fi. Iar eu şi cu tine am da în fiecare zi pe postul ăsta. Ştiu că mă înţelegi.
Personaj 3: Te înţeleg, şi eu aş intra.
Personaj 4: În timp ce face dragoste cu Javier Barden.
Personaj 5: Cine, Morgan Freeman sau Salma Hayek? Încerc doar să-mi imaginez.
Personaj 4: Încerc doar să ejaculez, asta-i tot.



Textul de mai sus este traducerea din engleză a unei discuţii (?!) care a avut loc pe Facebook azi de dimineaţă. Am prins-o întâmplător şi mi se pare delicioasă, văzută ca act literar neintenţionat. Sublinierea lui "doar" este a mea.

Heidegger şi Facebook-ul


Filozofului obsedat de sensurile ascunse ale lumii, anii 60 i se păreau “nebunie” curată. Iată ce scria Heidegger, în 1962, în jurnal, întorcându-se din prima sa excursie în Grecia. Avea la acel moment 73 de ani şi până atunci sucise şi parasucise lumea şi filozofia greacă, stând cu nasul în cărţi şi cu gândurile în propria Aletheia. Sigur nu ar fi intrat pe Facebook, dacă ar fi trăit vremurile noastre, iar observaţiile lui de atunci sunt valabile şi astazi, după jumătate de secol.
Ce mi-a plăcut cel mai mult scurta lui analiza de mai jos este metafora “noi destinaţii”. Aplicată lumii virtuale de azi, exact aşa stau lucrurile. Orice informaţie, poză, poantă, controversă pe wall, filmuleţ, dialog privat sunt noi destinaţii. Pleci către ceva, dar aproape niciodată nu ajungi, nu atingi ţinta sau nu ajungi să „locuieşti” prea mult în locul sau în ideea către care pleci. Stai mereu pe drum, de unde şi oboseala, sentimentul că nu mai eşti nicăieri acasă, deşi unii ajung să se simtă cel mai bine în faţa computerului conectat la Facebook, Twitter sau ce alte reţele de socializare mai există. De aceea zic că e bine ca uneori să ne retragem, să adăstăm, să ne înrădăcinăm departe de net, poate mai prindem şi noi câte o deschidere, câte o des-ascundere a celor închise. Ştiu că îndemul meu, concluzia mea reprezintă un loc comun, dar nu mi-am putut înfrânge tentaţia de a-l aduce şi pe Heidegger pe Facebook şi aici, pe blog, prin intermendiul acestei postări. :)


“…ceea ce noi numim astăzi lume nu mai e decât un haos de aparate tehnice, puse în slujba informaţiei, dar pe care nimeni nu mai e în stare să le cuprindă cu privirea. Haosul s-a aşezat în faţa physis-ului*, ce nu încetează totuşi să rămână teafăr şi neatins. Luându-i locul, haosul tehnic permite un singur tip de acces la funcţionarea sa şi un singur fel de control: prin calcul. Şi astfel nu mai reuşim deât rareori şi doar după o îndelungată muncă pregătitoare să întrevedem ceva din adăstarea aceluia care, odată, şi-a primit forma şi măsura din domeniul lui Aletheia[. ..] acel învizibil care se sustrage – ca o adăpostire ce des-ascunde – oricărei încercări de a-l face accesibil simţurilor.

Mai înainte, în aceelşi text, defineşte Aletheia în acest fel: „întrepătrunderea unitară a neascunderii (des-ascunderii) şi a ascunderii (adăpostirii)

„...Nu cumva lumea această tehnică, ştiinţific-industrializată, produce cu rapiditate şi siguranţă posibilităţi ce tind apoi să se multiplice, posibilităţi prin care omul modern să se simtă pretutindeni ca acasă? Iată, în acest chip s-ar dovedi, fără drept de apel, că tot ceea ce am spus cu privire la pierderea locuirii într-o patrie nu e decât o minciună: a vorbi astfel nu înseamnă, în fond, decât a te refugia într-un discurs romantic şi găunos. Şi totuşi, dacă, cumva, acest acasă dezrădăcinat, asigurat doar prin mijloace tehnice şi de informare, a renunţat la orice pretenţie de locuire şi patrie, mulţumindu-se a fi doar pustiul administrat de o întreagă industrie a călătoriei? Ca urmare, nici măcar o asemenea întrebare nu are de cine să se facă ascultată, pentru că orice liniştire este deja înlăturată prin oferta, mereu gata de a sta la dispoziţie, a unei noi destinaţii.




Fragmentele sunt din „Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi” de Bogdan Mincă, Editura Humanitas, 2010.


*physis - natură