Aşa e la comun, lumea se mai atinge


întâmplări adunate din transportul în comun



Ora 23, pe una dintre liniile centrale are RATB-ului. Autobuzul plin pe jumătate. Urcă un pirpiriu puţin „afumat”, puţin jerpelit, legânându-se vizibil. Dar omul se agaţă de o bară şi se luptă pe cât poate cu gravitaţia şi cu meandrele traseului. În spatele lui, pe scaun, se află o huidumă bărboasă, cam la 160 de kg si 1,90 metri, din clasa medie a societăţii – privirea înainte, mâinile aşezate una peste alta în poală. Curbele şi frânele autobuzului, la care se adaugă şi multele păhărele în plus, îl determină pe omuleţ să piardă deseori războiul cu verticalitatea şi, astfel, îl mai atinge pe ocupantul scaunului din spatele său. Din locul în care stau văd că uriaşul e cam deranjat de aceste contacte scurte şi subite. La un moment dat lansează pe un tot reţinut declaraţia de ostilitate:
- Nu te opreşte nimeni să bei, dar ţine-te mai bine de barele astea şi nu te mai rezema de oameni.
Pirpiriul, reuşind cu greu să se întoarcă spre ofensat, îi rosteşte rar şi tare la ureche, că pot să aud şi eu:
- E vina şoferului, de fapt nici a lui, săracu’, e de la drum.
- Mai eşti şi obraznic după ce că eşti beat. Nu vezi că te sprijini mereu de mine.
Afumatul e sincer contrariat:
- Eu, beat? Păi dacă eram beat mă prăvăleam de mult peste mata. Îşi şterge apoi buzele cu dosul palmei, parcă în căutarea unui strop de alcool rămas încă pe acolo. Adaugă:
- Şi să ştii că mata eşti obraznic, pentru că aşa e la comun, lumea se mai atinge.



Tramvai, ora 23. În faţa mea la două scaune, o doamnă vorbeşte tare la telefon. Nu îi pot ghici vârsta decât după mâini. Gesticulează larg. Aş zice că e oricum peste 40. Dacă suntem 10 inşi în tot tramvaiul. Îmi place să belesc ochii pe stradă când merg “la comun” noaptea, aşa că nu o bag în seamă. Când turuie cineva, fac mai uşor abstracţie de destăinurile acestea publice. Devin, totuşi, după o staţie, şi eu părtaş la viaţa privată a doamnei, atât cât să aud această pătimaş-nostalgică declaraţie:
- Fată, tu înţelegi, a fost primul bărbat din viaţa mea... (râde scurt şi uscat) Da, fată, primul bărbat din viaţa mea. L-am iubit cum nici pe mama n-am iubit-o. Eram moartă dusă după el. L-am iubit mult, mult de tot. Da, fată... Îl iubesc şi acum după atâţia ani la fel de mult, dar e un idiot, un mare idiot, iar eu nu pot să stau în aceeaşi casă cu idioţii.




Tramvai, ora 17. El şi ea stau faţă în faţă, schimbă câte un cuvânt două între staţii, dar se privesc des în ochi, se mai strâng de mână.  Nu au mai mult de 22 de ani şi par că sunt la începutul relaţiei. Eu stau vizavi de ei. Sunt amândoi drăgălaşi. Fără să vreau mă gândesc la ce îi aşteaptă şi cum o să-şi amintească peste ani de călătoria asta în tramvaiul aglomerat. Ne ridicăm toţi trei să coborâm la „următoarea”. Frână bruscă, şi tânăra se dezechilibrează. Se sprijină, cade aproape, pe un băiat din spatele ei. Îşi cere scuze, sprijinitorul le acceptă apatic. Aşteptând să coboare, ea îi chicoteşte imediat iubitului la ureche. Sunt atât de aproape de ei, că parcă fata mi-ar fi spus şi mie:
- M-am sprijinit de puţa lu’ băiatuăla din spatele meu.
- Şi cum era?
- Părea mai mare decât a ta. (chicoteşte iar)
El, fără să întoarcă privirea către ea, dar rosteşte tare, apatic, printre călătorii care se bulucesc pe refugiu, în soarele cu dinţi:
- Al dracu’ bagabont!