Gâtul gândului (incantaţie)

       "Mă confuzatorule necesar, mă călătorule prin umbra sorilor, tu ăla care ţii nimicul ascuns în pariuri şi îl faci de râs prin taverne de lux, mă năsturelule din capul tuturor fermoarelor, mă nenică, da, tu ăla, care-ţi croşetezi ciorapi din poteci bătute de tine înainte să urci pe ele, bă neînfloritule cu muguri la rever, bă, ieşi dracului odată din mine şi scrie cuvintele astea! 
        Mai strig mult la tine, că mă doare-n gâtul gândului de la atâtea litere, mereu-neisprăvitule isprăvitor? Ieşi, mă, că nu-ţi fac nimic!"



Mijlocul centrilor (şaradă aberantastică)



       Centrul Pământului îţi secretă propriile rotaţii. În termeni geo-medicali, acestea se numesc „stagnări fugite”, pentru că eliminarea lor se realizează, în mod necontrolat şi reconfortant, sub forma a 365 de reuşite rapide din tot atâtea încercări împiedicate. 
        Dacă acest raport este de 100% în 10% din cazuri, care este procentul de asimilare a lor de către Celălalt Centru al Pământului şi ce părere are Jules Verne despre toată această tărăşenie, supărător de simetrică şi de îngropată în mentalul colectiv al celor doi?



Noaptea gemea pufoasă peste oraş


               Noaptea gemea pufoasă peste oraş, respira prelung ca un început de roman aberantastic şi se scurgea după aceea, indolentă, prin somnul tuturor oamenilor, fie că dormeau sau nu. Îmi zicea că lunecarea în somnul lor e ca şi cum ai vărsa un pahar într-o cascadă, şi ea era apa din pahar. N-am întrebat-o niciodată de unde ştia cum e să fii apă.
               Uneori, dacă eram destul de odihnit, puteam să o simt chiar cum respira cuibărită lângă nou-născuţi, în pătuţurile lor. Oftau ei, ofta şi ea.
               După ce eram sigur că a adormit profund, o luam încet de ceafă ca pe o pisică şi o băgam în geantă. Tot drumul până în beciul în care ne petreceam amândoi ziua, trebuia să o mângâi - să nu care cumva să se trezească - şi să şterg toate zgomotele din calea ei. Avea un somn foarte uşor. De câteva ori s-a trezit pe drum, tresărea şi se repezea cu ghearele în mâna mea. Apoi îşi cerea scuze: se speriase, îi părea rău.
              O iertam, normal, şi ea se întindea iar peste oraş. Molatică. Jucăuşă. Şi eu aşteptam iar, alergând, să adoarmă ca să o pot băga înapoi în geantă.
              Dimineaţa, când se trezea în micul nostru beci de la mijlocul lumii, primul lucru pe care trebuia să îl facă era să îmi astupe mie găurile din bocanci.  
              Eu dormeam toată ziua, rupt de oboseală. Cât timp era întuneric, alergam peste tot cu bocanii aceia grei ca un sfârşit de roman să presar cuvinte uşor-păcălicioase peste ochii închişi-deschişi ai lumii. Să nu vadă nici un om cât era Noaptea de sexy şi de luminoasă.  
               Din păcate, astăzi lucrurile s-au schimbat. 

Dispariţia unui prieten, scriitorul Anton Marin

(ce mai recentă carte a lui, publicată la Tracus Arte)
           
           L-am cunoscut pe Anton prin intermediul internetului. Nu ştiu pe ce site ne-am intersectat prima dată, apoi am început să ne „comentăm” reciproc textele de pe blogurile noastre. În urma unei postări de-ale mele, a vrut să vină şi el la Cenaclul „Bocancul Literar”. Acolo l-am văzut prima dată. Se deplasa încă de atunci încet şi cu grijă.
            Am început să ne întâlnim cam o dată la două săptămâni, uneori mai des, mai vorbeam la telefon şi pe nesimiţite am devenit foarte apropiaţi, petrecându-ne timpul în lungi discuţii despre vieţile noastre şi despre literatură.                
            A fost un om de o modestie şi de o discreţie incredibile, iar viaţa lui însăşi a fost un roman, tumultuos şi tragic, în care pe primul plan au fost mereu prietenii. Povestea cu mare bucurie şi satisfacţie de vremurile când casa lui era plină de prieteni. Drumurile lor s-au despărţit şi încet-încet a ajuns să fie vizitat de tot mai puţini oameni. Coincidenţă sau nu, acesta a fost momentul în care am apărut eu, în ianuarie anul trecut. În vară m-a sunat să trec pe la el cât pot de repede. Am făcut-o a doua zi, când mi-a spus că a fost diagnosticat cu cancer, avea dureri foarte mari. La acea întâlnire, la care a mai fost un vechi şi foarte bun prieten al său, ne-a rugat să avem grijă de cărţile lui după ce va muri.
            A început tratamentul şi se simţea mult mai bine, îşi făcea planuri să mai umble la cărţile aflate în manuscris şi, dintr-o dată, starea lui s-a deteriorat rapid. Era conştient de ceea ce i se întâmpla şi că sfârşitul era aproape. Cu toate acestea vorbea cu aceeaşi lucidiate şi aplomb despre literatură şi despre cărţile lui. Despre cărţile lui în care îşi pusese toată viaţa, parcă simţind la momentul scrierii lor, că viaţa îi va fi aşa de scurtă. Când îi mai reproşam că anumite lucruri erau în plus în textele sale, îmi spunea “nu, nu, acolo am vrut să spun eu ceva” – totul era important. Sunt sigur că literatura, plăcerea de a scrie au fost bunii lui prieteni, alinarea lui.
            Anton a şi pictat şi a desenat cu talent, după ce a învăţat singur aceste lucruri. Din păcate, de vreo 3 ani nu mai lucrase nimic.
            Nu îmi mai rămâne acum, când Anton nu mai este, să cred că soarta cărţilor lui şi numele lui să devină mai cunoscute decât în vremea când el trăia.
            Îmi este dor deja de omul şi scriitorul Anton Marin, bunul meu prieten. Îmi este şi acum extrem de greu să cred că în sufrageria lui de la etajul 4, sufragerie plină de cărţi şi reviste de literatură, Anton nu mă mai aşteaptă, întinzându-mi scrumiera mai aproape de mine, pe colţul mesei.

           

             

Cuţitul lui Rahan



            L-am învăţat pe Rahan să facă din nori de furtună clătite, să copieze Biblia pe boabe de orez, să croşeteze pulovere din iţele încurcate ale politicii şi să închidă toate blogurile proaste, acest ultimă îndeletnicire făcându-i o reală plăcere.
            Dar cuprins de un extaz fără margini e când îl las să se joace cu aspiratorul – i-am arătat câteva şmecherii într-o seară şi de atunci n-am mai scăpat. Tremură fiecare fibră pe el şi mă priveşte emoţionat când îi pornesc maşinăria. Oricât l-aş ruga însă, nu se poate abţine şi începe să plângă. Lacrimi de mulţumire bat darabană zdravănă pe muşchii lui metalici, zbârlindu-mi timpanele în ultimul hal. Trebuie să ies cât pot de repede din sufragerie, aşa de tare îi bubuie lacrimile pe pectorali.
            Sunt în stare să îndur multe de dragul lui, aşa că am comandat căşti antifonice pentru mine şi toţi vecinii mei de bloc să ni le punem când se maimuţăreşte el cu aspiratorul. Cât timp simpaticul sălbatic se bucură de aceste distracţii pe care le-am scornit numai şi numai pentru el, îi şterpelesc cuţitul de la brâu - altfel nici să îl ating nu mă lasă.  Doar cu acel instrument am putut să îi sap lui Rahan o grotă confortabilă în coala A4 (80 g/mp), aceeaşi în care l-am găsit împachetat pe treptele din faţa blocului meu în urmă cu foarte mulţi ani.
            Acum, după 666 de ani de la prima noastră întâlnire pe trepte şi de râcâit aproape zilnic pe hârtie, am reuşit să îi fac şapte încăperi complet utilate şi o grădină suspendată. Mâine este ziua lui şi abia aştept să îi dăruiesc noua locuinţă.
            Deci cine e interesat de asemenea grote, să mă caute pe email. M-am decis: eu nu-i mai dau cuţitul înapoi lui Rahan. Iar pentru asta sunt dispus chiar să îl las pe sălbatic în grotă cu tot cu aspirator. Dar dacă va continua să plângă după cuţit şi în aceste condiţii, pot să comand pe net - abia am descoperit - un plic izolat fonic.

_______
First draft