Neştiută, banca verde (de Tania Drugă)


            Acesta este un text scris de fiica mea Tania. Are aproape 14 ani. A început acum 4 ani să scrie un roman, gen Harry Pottter, la care a lucrat din ce în ce mai pe sărite, până a renunţat. Şi-a dat seama că nu era ceva prea original. Foarte bine. Foarte bine pentru că, în acest fel, a luat contact cu actul scrisului, despre care am avut cu ea multe discuţii de atunci.       
           De vreun an nu a mai scris nimic şi, brusc, m-am trezit cu acest text săptămâna trecută. Veţi descoperi uşor că are influenţe din aberantasticele mele. E normal, ea citeşte tot ce scriu.
          Implicarea mea în corectarea micii ei poveşti a fost absolut insignifiantă. 
          Rugămintea mea şi, mai ales, a ei este să vă spuneţi părerea nu în calitate de prieteni ai mei, ci de cititori experimentaţi şi intransigenţi. Şi eu, şi ea vă mulţumim pentru atenţie şi intransigenţă.
           
__________________


            - Dă şi tu aicea o ţigară pentru fratele meu! s-a auzit, tărăgănată şi plictisită, o voce lângă mine.
            Pe o bancă verde, din lemn, lăfăindu-se între alţi doi băieţi, stătea, împrăştiat, un băiat cu părul lung şi blond. Tenul de “fotomodel” îi dădea o alură finuţă, care nu se potrivea cu atitudinea lui. Îmbrăcat cu haine largi, purtând un fes gri cu trei dungi negre  şi subţiri, se vedea cu uşurinţă că era unul din “băieţii de stradă” şi un fel de lider.  Era o apariţie plăcută, din punctul meu de vedere cel puţin, şi făcea parte dintr-un peisaj în care mi-am dorit dintotdeauna să ma văd şi pe mine.
            Din nefericire, nu am fost destul de dezgheţată, tupeistă, “de gaşcă” pentru un asemenea grup… Mă rog…  
            Trecând pe lângă “fotomodelul” blond, l-am fixat cu privirea timp de 5 secunde. S-a uitat şi el la mine. Ochii lui albaştri îmi susţinură privirea şi mi-o încărcară cu mii de furnicaturi, care se descărcaseră apoi, cu un tremur rece, în tot corpul. Mi-aş fi dorit să îi fi dat şi eu aceeaşi senzatie, dar n-am reuşit.
            Din ochii lui frumoşi mi-a aruncat un „Ce te bagi?”, de o răutate rară. Ştiam că privirea mea nu fusese una binevoitoare, ci una curioasă. Scopul fusese de a-i surprinde cât mai multe trăsături, fără să observe că îl cercetam. Cum operaţiunea mea de “uită-te-cât-poţi-apoi-pleaca” a dat greş, am tras în jos de puloveraşul roşu şi am privit înainte, nepăsătoare, parcă neatinsă de furnicăturile, care încet-încet, datorită emoţiei sau poate a dezamăgirii că am fost descoperită, se materializaseră înaintea privirii mele sub forma unor steluţe.     
            După ce am ajuns acasă, în apartamentul bunicii, am băut un ceai şi imaginea “fotomodelului” a început să pălească. Am conştientizat însă că Micul Oras avea toate şansele să ajungă în finala din anul acela, cel mai probabil alături de Marele Oraş, care câştiga titlul an de an, după propria-mi părere, fără nici un merit. Micul Oraş nu mai câştigase din ’86, când “generaţia de aur”, asa cum se autotintitulau, terminase liceul.
            Acesta e singurul concurs pe care îl ştiu cu organizatori necunoscuţi. Pur şi simplu la “Banciliadă”, provenit din cuvântul “bancă”, vin aceste obiecte banale din toate oraşele importante. Din când în când, se aventurează şi bănci mai rablagite din nu ştiu ce sat, dar nu trec nici de etapa IQ, care e una din cele mai “de seama” etape…
            Fiecare oraş, orăşel sau sat este reprezentat de o bancă - de regula cea mai înţeleaptă dintre ele. Băncile se adună la o dată pe care nimeni în afara lor nu o cunoaşte. Nimeni nu ştie ce se întâmplă şi unde se întâmplă concursul, dar, la sfârşit, televiziunile din întreaga ţară sunt informate şi ele afişează punctaje, semifinalişti, reprezentanţii “smecheraşi” din fiecare oraş rămaşi în finală. În a treia zi a concursului se anunţă oraşul câştigător şi punctajele acestuia.
            Revin la părerea mea cum că Micul Oraş avea mari şanse anul acela, smecheraşii de aici evoluaseră mult, dar conta şi ce bancă participa la confruntare. Trebuia să fie una inteligentă, lăcuită bine şi destul de ţeapănă.
            Peste câteva zile am ajuns acasă şi, în monotonia unei plimbări prin Herăstrău, am văzut multe specimene de “fraieri”, “tocilari” şi asa-zişii “smecheraşi”. Îmi părea rău pentru Marele Oraş, dar eram sigură că nici nu aveam ce reprezentanţi să trimitem anul acela, de parcă toţi papă-lapte se adunaseră în oraşul nostru.
            Şi începerea concursului fu anunţată.  Deci toată lumea aştepta.
            Auzeam cum, în cartierul meu, timpul se scurgea, aruncandu-se de pe un bloc pe altul, palavragind cu paratrăznetele şi stând la o şuetă cu capetele de lift. Televizorul era ocupat în permanenţă cu punctaje şi reprezentanţi… Păcat că nu arată şi băncile, până la urmă ele îşi aveau meritul cincizeci la sută. În nici un an nu ni s-a explicat care e rolul băncilor şi, bineînţeles, că nici anul asta nu ni se va explica. Variantele mele nu erau multe, de fapt nu vedeam decât o singură cale…
            Marea majoritate a smecheraşilor stau afară, în parcuri. Pretutindeni în aceste locuri se află banci, iar prostul lor obicei e să îşi povestească tot una alteia. Cred că din acest motiv băncile reprezintă fiecare oraş, ele ştiind tot ce mişcă, mănâncă, dorme în oraş.
            Banciliada nu e arătată la televizor, dar semifinaliştii din acel an erau pe măsura aşteptarilor mele: trei-patru sate cu câte o bancă mai inteligentă; doua oraşe un pic mai mici ca Marele Oraş; Micul Oraş şi Oraşul de lângă Baltă.
            Am râs pe înfundate, singură în faţa televizorului, când am descoperit că Marele Oraş nu se află printre semifinalişti.
            Micul Oraş a avut cele mai mari punctaje.
            Timpul se oprise să mai pălăvrăgească cu paratrăznetul, iar cele două zile până la anunţarea câştigătorului treceau greu. Oraşul era împânzit cu un strat urâcios de nori gri.  
            Fiecare avea propria interpretare a punctajelor sau un preferat printre “smecheraşi”, chiar dacă, de fapt, concursul e doar o ceartă între oraşe pe tema “cine are cei mai multi şmecheri”.
            Lumea voia o explicaţie pentru apariţia înfruntării, era curioasă să vadă ce se întâmplă la Banciliadă şi unde se află aceasta, cine sunt juraţii, cum se stabilesc punctajele. Singurul secret pe care am putut să îl smulg de la o cifră ce arată ceasul pe un calculator Dell e unde se ţinea Banciliada. O mare reuşită, într-adevăr! Habar n-aveam de unde ştia cifra aceea informaţia, dar avusese dreptate. Locul atât de secret unde se strâng băncile se afla într-o maşină de cusut, care se pare ca micşorează tot ce o atinge, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu şoriceii ce iniţial fuseseră nişte lilieci enormi. Mai aveam însă să aflu cum ajungeau băncile la maşina de cusut.
            Ziua marelui anunţ sosise: cel mai şmecher dintre şmecheri fusese declarat Pulso. Am pufnit dezaprobator la auzirea numelui. Apoi, scânteieri ale unor amintiri, vagi, îndepărtate şi împăienjenite mi-au adus continuarea replicii “Dă şi tu aicea o tigara pentru fratele meu!”. Din depărtare s-a auzit răspunsul “Ia, bă, de-aicea, Pulso!”
            Da. Pulso. Băiatul “fotomodel”. Previziunea mea cum că Micul Oraş urma să câştige anul acela se adeverise. Chipul câştigătorului se contura pe ecranul televizorului, în timp ce eu retrăiam contactul vizual cu cel mai mare şmecher dintre toţi şmecherii din acel an - Pulso. Pulso al Micului Oraş.
            Am închis televizorul. Timpul sărea de pe un bloc pe altul, vorbea cu alte antene şi alte capete de lift, moment în care, neştiută, banca verde, de lemn, părăsea învingătoare Banciliada.

TO BE CONTINUED / Va urma…