Recitator neviolator

Un nebun tânăr, răpciugos îmbrăcat, vorbea singur şi tare în tramvai, azi:
- Uite d-asta nu mai recit io poezii, înţelegi?... Aia se duce la ăla să o violeze. Acum zice că îl iubeşte, dar e pă interes, clar e pă interes. Să să ducă cu nebunu... să nu mai vină la mine, că io n-o violez, io cu poeziile... Da?" (citat exact - 95%)







Cum am ucis primul personaj din roman

Azi, după ce ieri a fost o zi mai puţin izbutită, chiar enervantă, am reuşit să scriu episodul pe care îl am în cap de 2 ani. Am tot ocolit scrierea lui, crezând că e doar o chestie simplă, menită să mai răstoarne încă odată situaţia (ca şi când nu ar fi fost destul de răsîntoarsă). Şi mă pun fără entuziasmul surprizei personale (adică să mă surprind pe mine!!!!) la scris. Şi bag. Trebuia să iasă maximum o pagină. Scurt, suspans. Bang replica la final, replică pentru care cream toată scena. Ajung la 2 pagini. Not bad! Un pic mai lung, dar... merge. Mai citesc încă odată. Caca! Supriză ciu-ciu! Ieşise cam ciorbiţă. Deci trebuia rescris. Mare treabă, hai la o ţigară, a doua pe ziua de azi. Deci personajul ar trebui să fie exact opusul celui descris. De la capăt. Stop. Hai să-mi fac o surpriză totuşi şi să îl ucid pe nesimiţitul care se dusese singur în direcţia nedestinată lui acum 2 ani. Parcă avusese timp în anii ăştia să se dezvolte după bunul plac.
Să ne înţelegem, dragii şi mai puţin dragii mei eroi, vă ucid de nu vă vedeţi, da? 

Nu vă spun cum i-am tras-o ca să nu vă stric surpriza. Doar atât: cu apă l-am făcut de comandă


Tămăduitoarea

La început a fost doar un personaj prăpădit, insignifiant, care apăruse doar ca să fac un contrast cât mai puternic pentru altul. Şi ieri dimineaţă m-am trezit că, fără să îi crească proporţia ca text, devenise mult mai important. Bine, mi-am zis, dacă personajul ăsta numit doar "Iubita", care e descris ca fiind urât fiziceşte, s-a zbătut atât în subconştientul meu pentru un loc mai în faţă în carte, atunci trebuie că e ceva important cu el. Aseară, pe o vreme vântoasă, rece şi cu ploaie - ce mai?, o belea - am mers o staţie de tramvai pe jos. Pe la mijlocul distanţei s-a ivit de aiurea textul de mai jos, evident într-o formă brută, ce a trebuit lustruit apoi. Ea este "Tămăduitoarea", iubita  bodyguardului de mall, femeie mică şi urâtă, pe care mama lui nu o putea suferi, chiar dacă balcâza era subordonata ei într-un magazin de haine din acelaşi mall. Fragmentul face parte, bineînţeles, din romanul în lucru "Concert în Si Bemol pentru Câinele Pământului".   


„Şi femeii acesteia neasemenea în darurile ei de lecuire i se vor umfla, i se vor lungi şi i se vor întări toate cele trebuincioase bărbatului acela, după toate rănile şi după toate nevoile lui. Căci, fără ştiinţa şi voia lui, simţirile îi vor fi fost luate şi mistuite de femeile rele de muscă şi mişele până în măduva oaselor, care doar trupul lui îl vor dori de departe, dar nu se vor lăsa în nicio vreme nici la dorinţa, nici la supuşenia lui, ci doar cu ochii, tot de după colţuri, ele îi vor tăia cu foc iute carnea bărbatului în frumuseţile şi mândreţile ei. Căci de asta vă spunem, mare laudă să punem în vorbă pentru femeile balcâze şi neterminate, zbârcite, mioape şi coţuroase, întrucât numai din rândul lor vor apărea Tămăduitoarele, doar ele, cele pregătite cu apa lor călduţă şi tainică dintre coapse şi cu formele lor divine, doar ele vor putea să vindece la bărbaţi arsura din ochii femeilor rele de muscă şi sugrumate de sloboda gură a lumii. Şi după ce Tămăduitoarea va coborî toată frumuseţea din ceruri peste trupul ei şi de acolo o va zbate nepământeşte peste trupul vlăguit al bărbatului, scoţându-l din negrul morţii, dar şi fericindu-l cu nurii ei fierbinţi şi nemaiîntâlniţi, ea va pleca pentru totdeauna din această lume a patimilor dulci-amare, lăcrimând adânc, în mijlocul celei mai mari bucurii de care trupul lui va fi cuprins chiar atunci şi după care el va tânji până dincolo de bătrâneţi. Deci Mare Laudă Ţie, Tămăduitoareo!”

Genele ondulate ale ciclopului


Majoritatea sunt scrise pe telefon, maxim două - pe computer, direct în caseta update status a FB-ului, unde au şi fost postate imediat.  Cum am văzut că s-au adunat în ultima vreme, am zis să nu se piardă, dintr-un minim respect pentru acele mici întâmplări. :) Pe unele le-am mai modificat, schimbându-le sensul iniţial, pe altele le-am clarificat (dacă "a clarifica" e cel mai potrivit  cuvânt), înainte de a le pune aici. 
Bune, rele, am numit aceste jucării fără pretenţii "Genele ondulate ale ciclopului". (Ştiu, e un titlu foarte bun!) 

Later edit: titlul a fost considerat drept "frumos" şi de  Emil Brumaru, pe FB.


Filtrul tău

Vezi tu bălăriile astea
atât de aproape
atât de frumoase,
de nemaivăzute,
de aiuritor-mirositoare,
iubito?

Există pentru că
eu am tras pe nas
toate prafurile
erbicide din lume
şi-am început să put
a buruieni.

Pune-mă departe deci
într-un ghiveci. 




Somn

Am trecut printr-un val
care m-a împărţit în două
una a luat-o înapoi
cealaltă mă trage
spre prima

Surfingul e mai greu la deal
cu patul uitat nedormit
în casa părinţilor mei




Mefistotelică 1

Dintr-o găleată cu apă sărată şi plină
Se întreba un gând de rechină:
"Oare menghina să fie de vină
Că plânge aşa de mult o bormaşină?"



Mersul-lumină

am nişte poteci de noapte transparente,
dacă nici tu nu mă chemi
nici eu nu te strig.
vom fi ca ursul şi vânătorul:
din aceeaşi poveste.




Ultima felie de tort

Aşa îmi e de târziu
încât toate cuvintele îmi cântă
celelalte cuvinte.

La sfârşit e mereu
un pic mai devreme.



Riffuri de apropiere 

sunt iernile tot mai neclare
îmi pun la încercare 
corzile de chitarerăstoarnă departele 
cu aproapele în jos
fix acolo 
unde m-am născut
acolo mă duc
să acordez iernile
între ele

vom cânta ceva mişto
cu aproapele în sus




În drum spre poştă

Hai să ne împachetăm singuri
Eu mai am nişte sfoară rămasă-n tavan
Tu, nişte adrese de la satul crescut sub zăpadă
Om găsi noi nişte poştaşi cool să ne ducă
Pe unde am mai fost
Înainte să ne facem bibelouri



Mefistotelică 2

Vrei să fii cea mai stafidă barocă
Dintr-o gustoasă şi elegantă cocă,
Pe care s-o facem cozonac, în parte,
Şi-apoi să-l mâncam amândoi cu lapte?




Curgătorul

Chiar ştiu nişte lucruri mărunte
Ţi le las pe masa din bucătărie
Sub lupă
Foloseşte-o,
Sparge-le cu ea
Să nu se facă mari
Ca bulgării de zăpadă
Iar eu să trebuiască din nou
Să-mi pun nas din morcov
Şi lupa pe cap.

Sunt apa din sângele tău.



Mefistotelică 3

Pe faianţă-mi cresc urme de veveriţe
ca nişte viforniţe. Se dau şcolăriţe
Şi-orice notă le-aş pune peste gemul de mure
Ele mă tot mută cu bucătăria în pădure.



Vis de şpiral

Sunt ultima furtună din capul meu
îmi vine să mă beau cu douã tuburi de gheaţă
printre două cuburi de aţă
uscate pe-o dungă de fileu
căci sunt ultima tornadă din primul Mereu.



Talpa-Iazului

Ce candoare, ce candoare!
Vine Dracul pe cărare
Şi se-ntreabă de sub salbă
De ce e zăpada albă
Şi, dacă, scursă pe zăplaz,
Ajunge până la mă-sa în iaz.



Profesionistul singuratic

Ninge senzual-asimetric
ca o primăvară trezită din somn
să crească nişte oameni
de zăpadă
serioşi-curajoşi
cu care să beau nişte ţuică de prune
fiartă
şi-apoi să le-arăt eu cum
se ninge profesionist.

Lumea, o lesbiană şi ea



măi Lume, aud că te săruţi iarăşi pe gură
şi că, mânioasă, te mai mângâi singură,
poate vei vrea să negi, cum că ar fi păcat,
dar mie să-mi spui sincer cu cine te-ai culcat.

Prima recenzie făcută cărţii mele


Recenzia e semnată de scriitorul Şerban Tomşa. Preluată de aici


Un Urmuz contemporan și fabulosul modern

Un debut senzațional, ieșit din toate tiparele existente, este Ceasornicarul dansator, povestiri aberantastice  de Liviu Drugă ( Editura Tracus Arte, 2012 ). Calitatea scriiturii este evidentă de la primele propoziții ale volumului : „ Îl văd și-acum pe nenorocit cum trecea, prefăcându-se istovit, drept pe mijlocul uliței, știa că nimic nu mă enervează mai mult decât sfidarea asta a lui. Eram deja ieșit târâș în pridvor, cu ochii zdreliți de somn. ” Pot fi sesizate ușor, în cartea lui Liviu Drugă,  câteva straturi ale viziunii narative. Aproape toate povestirile debutează într-un plan aparent realist. Stilul este apăsat-ironic,  cu tușe deformatoare și comice, amintind cumva de Ioan Groșan. Personajul-narator din „Aporiile Luminii și Curcanii-Beznă” face agroturism, iar gesturile sale sunt firești. Le servește mușteriilor ciulama și discută cu ei într-un limbaj de o oralitate reconfortantă. Imediat însă se produce o fractură și ne trezim într-un spațiu fabulos. Personajul își îndeasă în urechi Păsări de Șoapte, pisicile se înghit și se „dezghit” unele pe altele, în apropierea căsuței au crescut brusturi pufoși. Își face apariția și un personaj fantomatic, Vericul, a cărui influență magică se observă în planul realității. Clienții dorm mai mult și mai odihnitor, ciulamaua devine foarte gustoasă, o fetiță desenează dumnezeiește, deși este prima dată când face acest lucru. Acțiunea se desfășoară parcă pe ritmurile lui Junger : „ Mi-a plăcut dintotdeauna să stau noaptea în livada înflorită, când nu era prea răcoare, cu mirosul florilor în nas și să mă uit ore în șir din iarbă, ca un Gulliver, la stelele care se roteau mărunte, fără grabă, și mute, ca niște stropi de apă reci gata să cadă din cer peste mine.” Stilul stă, peste tot, sub semnul unei caligrafii personale : „E o exagerare, evident, dar zic că n-ar fi total exclus ca în noaptea aia întunericul să fi crăpat în câteva locuri de la cât de tare bubuia Vita Plotini din boxele alea mari îndreptate spre livada înflorită și spre cerul zgâriat de nori. Din casă chefliii mei mă strigau de zor, îi auzeam ca prin ceață și cu intermitențe. ”  Situația se complică și mai mult. Naratorul devine Stăpânul Aporiilor Luminii, își fac apariția Curcanii-Beznă și este expusă teoria unei noi Geneze, în care întunericul, lumina și muzica joacă un rol esențial. Aceasta din urmă este, de altfel, o prezență constantă. Este aici un orizont fără limite al jocului literar. Cuțitul lui Rahan  propune reducerea lumii la derizoriu : „ L-am învățat pe Rahan să facă din nori de furtună clătite, să copieze Biblia pe boabe de orez, să croșeteze pulovere din ițele încurcate ale politicii și să închidă toate blogurile proaste, această ultimă îndeletnicire făcându-i, pare-se, cea mai mare plăcere. ” Lucrările de artizanat, pe un fond de basm modern, sunt în spiritul multor povestiri : „ Acum, după 777 de ani de la prima noastră întâlnire pe trepte și tot atâția ani de râcâit aproape zilnic în adâncul hârtiei cu ajutorul micului cuțit, am reușit să îi fac șapte încăperi complet utilate și o grădină suspendată. ” În Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae se pornește, de asemenea, de la o situație anodină, excelent povestită,  și se ajunge la un scenariu incredibil. Personajul principal, un tip mărunt și chel,  este îndrăgostit de o femeie frumoasă și înaltă, Flori. Softul pe care îl folosește pe computer Heraclit se oferă să-l ajute pe bărbat să ia inițiativa. Numai că de Flori este îndrăgostit și un pod, care fuge cu ea în lume. Frumoasa tânără era gravidă cu… podul. Heraclit golește conturile unor cunoscuți și pleacă, împreună cu softul, în urmărirea fugarilor. Softul naște și el un pod micuț, semn că și el îl înșelase, la rândul său, pe Heraclit. Urmăriții sunt ajunși, Heraclit o zăvorăște  pe femeie, cu întreaga ei familie – are patru poduri-copii -, pe un hard extern, „acolo unde îi închisese pe foștii lui parteneri de drum : programul-mamă și plodul-pod.  În final, Heraclit Ghionoae își schimbă numele în Heraclit Apolodoreanu și înființează o crescătorie de poduri.  Deși scenariul unor povestiri pare asemănător, subiectul  acestora  urmează, de fapt, linia complicată a gândirii unor filosofi precum Heidegger, Heraclit și Plotin, care nu sunt pomeniți întâmplător în paginile cărții.  Personajele lui Liviu Drugă sunt adevărate concepte pluridimensionale. Un specialist ar avea multe de comentat în această privință. Liviu Drugă este un Urmuz contemporan, luxuriant, cu o imaginație debordantă,  dar păstrând o oarecare logică în derularea faptelor.  Aș adăuga că textele pot fi citite și ca niște poeme . În realitate,  în Ceasornicarul dansator există multă variație. Un poet de geniu și Dracul este o snoavă intelectuală. În Politică și păsăret faptele devin halucinante. Realul și aberantasticul – termen inventat de Liviu Drugă - se întrepătrund într-un mod fericit. Cele mai reușite bucăți sunt, în opinia mea, textele scurte, cum ar fi Batiscafu dezmățatu’, Jindul, ultimul rimel, Șoricelul roz din ținutul Glossy, Vântul vine legănat,  Strada pe cealaltă parte, Zidul din închisoare. Scriitura impecabilă și straniul bine dozat dau un relief artistic excepțional. Iată Umbra elefantului boem : „ Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii caută pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant. 
Talentul lui Liviu Drugă este bătător la ochi, pe alocuri strălucitor. Iată un început de povestire : „ Așa mi-a zis, să-l pocnesc după apusul Soarelui.” ( Rugămintea de la domnu’ Coacăză ) Și un final : „ Sub curbă, primarul Titi Platon mai sparse iar o sticlă și se puse pe scris. ”
Nu voi ascunde că preferințele mele merg net spre pasajele realiste, ca și spe textele scurte, percutante, cu efect literar puternic.
Liviu Drugă este un scriitor foarte înzestrat, cu posibilități artistice multiple, un adevărat Urmuz al zilelor noastre. Romanul Concert în si bemol pentru câinele pământului, pe care îl are în lucru, pare, după paginile publicate pe blog, memorabil.

Orb la orb nu-şi coase ochii


sictirul ăsta guturându-se ca
o noapte lătrăţoasă-lăţoasă
bea apă aşa de zgomotos
de l-aud din dimineaţa următoare

i-aş pune focul pe urme
să-i crească orice drum pe sub zgardă
şi i-aş mai adulmeca lumina
în locul lui
dacă n-ar trebui să mă scoată
în fiecare zi prin parc
la plimbare

şi mamă, mamă, ce mi-l mai alerg