O nouă cronică a "Ceasornicarului Dansator"

        

   
Anca Giura, pe care o găsiţi şi pe blogul personal, evaziunispontane.blogspot.com, a scris despre "Ceasornicarul dansator - povestiri aberantastice", la rubrica ei cu recomandări literare din "Glasul Aradului". Aveţi mai jos un fragment. Articolul complet e aici

Mulţumesc, Anca.

        ,,Dansatoarele de tango nu se privesc în ochi niciodată, când dorm” este doar una dintre butadele superbe ale volumului de povestiri semnat de Liviu Drugă. Nu se privesc în ochi pentru că sunt hipnotice aşa cum şi autorul s-a lăsat hipnotizat benevol de jocul stilistic cu ideile şi a plăsmuit perso­naje savuroase, plecate în aventuri incredibile, din alte lumi. Pe parcursul năstrușnic al lecturii ne întâlnitm cu Hipolit Ghionoaie devenit Apolodoreanu, cu Şoricelul Roz din Ţara Glossy (cel care putea vedea dezbrăcate toate femeile frumoase de pe Terra), ascultăm Păsările de Şoapte, poposim la Fabrica de Exagerări Forjate. Şi câte şi mai câte. Dar oare aventurile de prin lumea virtuală sunt de neglijat? Mărturisesc că îmi plac mult pasajele în care Liviu Drugă ia peste picior, dar o face cu atâta fineţe, abilităţile de homo ludens ale contemporanilor. Conectaţi la calculatoare, ei întreprind călătorii pe net, îndrăgostiri pe net, zilnice dezamăgiri şi irosiri, inutile comentarii. Şi-n tot acest timp pierd controlul timpului, care se scurge, se scurge, se scurge. Însă pentru cititorii acestei cărți nonconformiste timpul se va scurge cu mare folos, cu binevenite relaxări și sugestii precum: ,,-Să știți că eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnișoară, îi spuse sigur pe el bărbatul și își lovi cizmele verzi de cauciuc între ele, scuturându-le de zăpadă. Abia acum înţeleg de ce se spune că eşti beat ţăndări. Îţi rămâne mereu o ţandără de luciditate care să îţi fie de folos la o adică, în caz de pericol. Şi noi cam în aşa situaţie suntem, ce să mai… Că ne sminteşte atâta aşteptare înfri­gurată… Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea ,,şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti. De aia când mă îmbăt cu proştii, că mai fac şi eu din astea, încep să tac, şi tac, şi tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav …Dacă vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au început să pută…Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…”

Jurnal de roman (1)


Cum mai mai spus pe aici, din “Concert în Si Bemol pentru Câinele Pământului” am vrut să fac la început un scenariu de film. Nu după multă vreme, să zic vreo 30 de pagini / două săptămâni / 6-7 scene, la care se adăuga şi finalul (pe care îl aveam scris în cap), mi-am dat seama că în România nu aveam nici cea mai mică şansă de a produce acel film, pe de o parte pentru că are foarte multe secvenţe (poetice, fantasy, onirice etc.) greu realizabil tehnic – dacă nu imposibil, pe de alta pentru că este şi foarte critic social, cu 2-3 inserţii de violenţă, în stilul filmelor japoneze, fără, însă, sex explicit, dar cu o minimă prezenţă de „vocabular al străzii”. Filmul n-ar fi avut nici cea mai mică legătură cu cinematografia noastră, deşi spiritul lui ar fi fost foarte românesc. Deci romanul rămânea singura soluţie valabilă de a-mi vedea povestea devenind un mijloc de transport pentru cine ar vrea să călătorească cu ea sau în ea.

După aproape 4 ani de la acea decizie, sunt exact în postura unui regizor-scenarist. Am întregul „film” în cap, dar îl lucrez pe scene şi cadre, exact ca într-o producţie de film. Nu am un storyboard pentru filmare, dar pe peretele din faţa biroului este un panou cu principale episoade, notate pe cartonaşe, înşirate cronologic, alături de care au început să se înmulţească post it-uri cu tot felul de detalii, ivite pe parcurs, cerute de firul acţiunii. Mai am şi un caiet studenţesc în care îmi notez aspecte de urmărit sau de revenit asupra lor, plus fişele personajelor, în jur de 40, fişe din jumătăţi de A4, chiar dacă majoritatea conţin doar 3-4 rânduri.

Practic, în momentul în care mă aşez la computer să scriu, sunt cam scenarist, când ridic ochii pe perete, cam regizor. Cu toate acestea, când mă gândesc la ce trebuie să scriu şi cum să o fac, când noaptea, înainte să adorm, îmi dau seama că nu am pus atmosferă destulă la întâlnirea dintre Tanti Didi, care se plimbă odată pe săptămână cu tramvaiul, şi Nea Petcu, lângă rabla pe care o tot repară el de 20 de ani, când m-a indispus descoperirea că unele personaje prea vorbesc la fel, dar imediat m-a străfulgerat ideea că vorbesc asemănător tocmai pentru că sunt asemănătoare, având aceeaşi vârstă, trecut şi preocupări, când stau la coadă în supermarket gândindu-mă la începutul capitolului cu Gelu care, aparent, probează sutiene, în magazinul de lenjerie de damă (să încep cu descriere sau cu dialog?)… Ei, când mă gândesc la toate astea, am citit prin câteva cărţi că m-aş încadra la îndeletniciri de scriitor. Îmi sună foarte stranie ataşarea numelui meu la cuvântul „scriitor” (râd deseori în sinea mea!), aşa că imaginea pe care o am despre mine când lucrez la roman este aceea a unui regizor-scenarist care pleacă pe platoul de filmare, unde editează şi compune, simultan,  muzica pentru coloana sonoră.  

Şi chiar plec acum acolo, trebuie să refac o secvenţă „filmată” în ultimele 2 zile, când am fost prea dinamic pe „video”, iar personajele au avut dialoguri cam sărăcuţe. Iar peste toate, grija la stil, la cursivitate, la respectarea fiecărui registru în parte. Să fie percutant şi gigea la citit! :)




Câştigaţi "Ceasornircarul dansator"!

Siteul www.semnebune.ro organizează un concurs până luni, 18 februarie 2013, ora 23:59, în care primii 3 câştigători vor primi cartea mea cu autograf. Condiţiile sunt la această adresă: http://semnebune.ro/2013/castiga-volumul-ceasornicarul-dansator-povestiri-aberantastice/


Inspiraţie vă urez, că aici nu e vorba de noroc! :)

Boemul de sub oală


           - Ce dreak eşti aşa alb la faţă, ţi s-au terminat culorile, hă, hă, hă?
          Al doilea om de zăpadă nu zise nimic. Se juca liniştit cu puiul de iarnă abia adus de mama lui de la Pet Shop. 
          Primul om de zăpadă continuă glumele ieftine, cu oala aia ruginită, lăsată boem într-o parte. După câteva zile, tocmai când soarele îşi făcuse, plictisit, loc printre noi, al doilea om de zăpadă, mai mic, se ridică şi strigă, disperat, speriind puiul de iarnă înghemotocit lângă el:
        - Nenea Curcubeuuu, nenea Curcubeuuu, nepotu matale nu mă lasă în pace, se dă iar mare că a intrat la Arte Plastice. 

Cozonacul cu miez de noapte

           Un cozonac cu miez de noapte îi puse mumă-sa în desagă, ca să aibă copilul de drum dis-de-dimineață. Ştia că ăsta îi plăcea cel mai mult... Nimeni nu îl făcea mai bun ca ea. Mezinul merse ce merse până când, nu mult după amiază,  îl cuprinse osteneala. Se opri la prima răscruce din lungul său drum şi scoase din pungă cozonacul cald încă. Îl mâncă pe tot, în afară de Lună, pe care o scuipă pe marginea drumului, în şanţ, alături de celelalte, multe stinse, lăsate acolo din călătoriile lui mai vechi. Apoi, ca de fiecare dată, se porni flămând înapoi spre casă, unde mumă-sa pregătea de zor miezul de noapte al cozonacului pentru zilnica neplecare din casa părintească a singurului fiu care îi rămăsese alături. Nimeni nu îl făcea mai bun ca ea.




Prinderea şi sfârşitul tragic al scaunelor evadate

         - Să jucăm cu cărţile pe masă, zise la mişto cel mai zdravăn, cel mai bine încleiat dintre scaune. Erau patru, toate fugite din primul rând al sălii de teatru. 
           Când, peste două ore, actorii au năvălit bocnă în bucătăria din spatele cinematografului, un singur scaun mai avea câteva bucăţi de tapiţerie atârnate pe el. Scauna, care era şi cea mai tânără din ei, complet goală, a izbucnit în plâns la vederea actorilor:
              - Eu le-am zis că nu joc pe dezbrăcatelea, că eu multă şcoală n-am… 
                Pentru că a recunoscut prima, scauna a fost iertată. Celelalte scaune, masculi feroce şi tot cu planuri de evadare în cap, au fost puse pe foc. 
                 Fusese cea mai grea iarnă din ultimii 20 de ani, iar actorii jucau îmbrăcaţi în costume de oameni de zăpadă, în faţa unei săli de teatru mereu goale, din care, iată, şi scaunele fugeau în căutarea unui loc mai cald. 






Omul din balconul meu




          Bănuiam că avea o adevărată fobie față de scări, altfel nu îmi explicam de ce se cățăra pe zid, trezindu-mă aproape în fiecare dimineață cu el în balcon ca să-mi ude cele câteva flori din ghivece. Nu îl văzusem în viața mea până atunci și nici nu ne-am salutat după aceea, când ne mai intersectam privirile prin geam: eu - cu ceașca de cafea în mână, el - cu stropitoarea. Stau la patru, m-am mutat aici acum o lună. În blocul de vizavi nu există acest etaj. Am aflat mai târziu că din cauza omului cu stropitoarea au anulat etajul patru: n-avea nimeni flori în balcoanele de la acel etaj, așa că individul escalada blocul și aștepta să îi crească flori în ochi. Uneori apăreau adevărate frumuseți, vorbea lumea.
          Le uda cu o pipetă, cu ea își turna picături de apă nouă în ochi, apoi aștepta. Nimeni nu mai avea voie să facă sex în bloc cât timp se înălțau tulpinele firave din ochii lui. Locatarii au trecut peste asta cu destulă ușurință, fiind oameni în vârstă cu libidoul aproape de zero. Dar nu au putut suporta ce se întâmpla după ce florile creşteau: începeau să cânte și să bea, să trântească pipetele de pereți, vorbeau urât și tare, frecându-se zgomotos unele de altele. Locatarii i-au reproșat deseori omului felul prost în care și-a crescut florile, dar el le lua apărarea spunând că așa sunt artiștii. După o vreme, asociația de locatari a renunțat la etajul patru, iar omul a dispărut cu artiștii şi artistele ce îi creșteau din ochi la adăpostul balcoanelor.
          La câteva zile mai târziu – reconstituind ulterior şirul evenimentelor -, individul a ajuns la mine pe balcon, unde am câteva ghivece de flori, pe care le udam foarte rar. Trecură săptămâni întregi și eram convins că omul e doar un nebun inofensiv - cunoșteam cazuri mult mai grave. Într-o zi, parcă duminică era, mă trezesc că îmi lasă un mesaj scris din frunze uscate pe mijlocul balconului: "o să fac puțin zgomot mâine dimineață. scuze." 
          Am avut eu somnul greu a doua zi de dimineață sau nu o fi făcut el zgomot prea mare, că n-am auzit nimic. Când m-am uitat pe geam, nu mi-a venit să cred: cât vedeam cu ochii în fața mea tot cartierul dispăruse, iar în aer pluteau, până hăt spre munte, la înălțimi diferite, balcoane pline cu flori în ghivece. Și tot florilea acelea erau udate de ființe identice, care îmi semănau perfect. Mă multiplicase. 
          Bine, mi-am zis, dacă vrei să jucăm murdar... În noaptea imediat următoare mi-am umplut balconul cu scări de bloc, la grămadă peste ghivecele cu flori, putina cu varză, cotețul cu gâini aduse de mama de la țară și peste romanele pe care trebuia să le scriu despre cartierul meu de blocuri. Nu l-am mai văzut de atunci pe omul cu stropitoarea, dar senzația de a mă vedea nenumărat-multiplicat în fiecare zi udând flori prin balcoanele plutitoare din fața balconului meu a rămas la fel de neplăcută.

         

(povestire aberantastică)

Frizeria Călăreţului Fără Cap




            Călăreţul Fără Cap ajunse în faţa frizeriei. Avea acolo un frizer doar al lui. Se cunoşteau de pe vremea când frizerului începuse să îi crească un cap de toată frumuseţea, fiind bărbăteşte invidiat de cei doi colegi, care îi preziceau un mare succes la femei. Frizerul dădea din cap timid şi din foarfece destrăbălat. Era un frizer de treabă. Acesta era şi motivul pentru care Călăreţul Fără Cap îl prefera pe el, îi plăcea cum vorbea acesta cu armăsarul pur sânge, în timp ce îi tundea destrăbălat coama neagră ca o gaură de la NASA. Şi atunci, cu părul răscolit de vânt, dădeau năvală femeile satului să vadă capul frumos coafat al călăreţului din vitrina frizeriei.


(povestire aberantastică)