La coadă la muzică proaspătă (Din jurnalul unui căpcăun)


    
            Auzisem că a băgat muzică proaspătă la magazinul din colţ, marfă nouă din râul descoperit în spatele poştei. Ştiam că o să fie bătaie pe ea, dar nici aşa... Mi-am lăsat pantofii la rând de pe la 9 seara. Dacă erau vreo 10 perechi înaintea mea... Când m-am dus la coadă pe la 5 dimineaţa, şirul de pantofi ocolise magazinul, trecuse de atelierul de pictură al lui Grigore „Umbră de elefant” şi aproape ajunsese la şcoala din cartier.   Oamenii, în loc să treacă în locul pantofilor, stăteau desculţi şi cu sticlele de plastic în mână. Codruţ, care se laudă la toată lumea că bunică-su a fost greier, avea un bidon de 5 litri. Vera, croitoreasa, nu îl iertă nici de data asta: “Ce faci, măi Codruţe, maică, cu atâta muzică, că mai bine te sare omu’ decât să te ocolească, nu vezi?
            Codruţ e plin de muzică, are pe la 180 de kilograme şi cântă aproape fiecare cuvânt. Nu cântă rău deloc... Cel mai mult o încântă pe Vera, că stau uşă în uşă, la etajul 3, iar ea o lasă mereu deschisă ca să îl audă vorbind la telefon cu puştanii lui tot felul de drăcovenii şi porcoşenii, în timp ce femeia coase, zâmbind îngăduitoare, la plugurile cu care se duce soţul ei după muzică.
            Nea Victor, soţul, lucrează la Institutul de Forare a Muzicii, e un băiat bun, dar când aude de muzică i se face rău, dar rău de tot. Se albeşte şi leşină sub ochii tăi... N-ai ce să faci. „Muzica e ochiul dracului, Unule, mi-a zis odată, după ce şi-a revenit în simţiri. Prin ea te vede, şi tu îl vezi pe el”... E bolnav la cap omul de la prea multă muncă, de la prea multă muzică...
            Ziceam de şirul de pantofi de ieri, că nu ziceam degeaba... Lumea stătea în picioarele goale şi cu sticlele în mâini şi se uita la pantofi cum dansau mărunt, desperecheaţi, călcând unul pe altul. Ce se întâmplase? Dracii ăia de copii, ăia de pe lângă şcoală, cred eu, spărsese magazinul noaptea aia şi stropise pantofii cu muzică stricată. Pantofii, în mod evident, o iau razna, dacă îi laşi în contact cu muzica proastă.           Cum să mai ştim noi acum care cum avea rândul la magazin? Nu era nimeni nervos, ni se mai întâmplase, dar aşa coadă parcă nu mai fusese de mulţi ani. Am adunat pantofii încet şi le-am dat foc în mijlocul interescţiei, apoi am cântat toată ziua cântece de tabără în jurul focului. Fiecare a venit cu ce a avut prin casă: chitări, tobe, tobiţe, fluiere, pungi de hârtie, cafele vibratoare, ghivece, unii au cântat în sticlele de plastic în care aveau de gând să pună muzica proaspătă abia descoperită în spatele poştei. Eu am cântat cu un trombon de lemn de liliac, împrumutat de la „Umbră de elefant”, care aşa prins într-o pictură era că nu a fost chip să-l tragem din ea.
            Mare chef s-a dezlănţuit acolo, şi încă repede, s-a blocat interesecţia, au sosit poliţia, unul de la Guvern, Primarul cu maşina lui cea nouă. Reprezentantului armatei - că au trimis şi de la ei -, i-am cântat în cor, toţi cei aproape 4000 de oameni veniţi după muzică proaspătă cu noaptea în cap, „Trage-ţi amintirile pe nas şi rupe-ţi cravata”. N-avea cravată, dar şi-a tras, drogatul naibii, toate amintirile pe nas de s-a oferit până la urmă, în aşa hal de high era, să îl transformăm în muzică. Abia l-am ţinut pe Codruţ să nu îl cheme pe nea Victor să vină cu plugurile lui de la serviciu şi să îl tăvălească pe maiorul ăla încercând să îi respecte omului voia, om care dădea la un moment dat din cap precum limbile de lapte din cocktailul meu de căpcăun. A fost o zi obositoare, dar plăcută, deşi am avut cu toţii picioarele degerate, că doar nu era să scăpăm aşa ieftin dintr-o zăpadă de 1 metru şi minus 20 de grade Celsius.      
  
(28 martie 2013)

Prima mea maşină (Din jurnalul unui căpcăun)


            M-am dus azi la serviciu cu nişte zăpadă de anul trecut. Am primit ieri email de la Şefu ăl mare să venim cu zăpadă că urma să ne batem cu ea în pauza de prânz. Distracţie, team building, rahaturi din astea în faţa cărora colegii mei suferă de erecţii, care mai de care mai emoţionale. Mi s-a părut mie ciudat, Şefu nu venise nicidată cu aşa propuneri. Se îmbrăca mereu gros şi a colorat cu verde Antarctida pe harta din biroul lui. Se sună de pauză, ies în curtea companiei şi aşteptam să dea cineva startul. Se făceau toţi că rotunjesc mai bine bulgării, dar niciunul nu arunca. Stăteau cu ochii în pământ, aşteptând... Am ezitat şi eu, dar mi se întărise bulgărele, ca un bolovan era. Ce naiba era să fac? L-am aruncat spre Şeful ăl mare, aducându-mi aminte cât m-a ţinut până mi-a dat un loc de parcare, la doi kilometri de intrarea principală. Bulgărele l-a izbit în capul pieptului, l-a crăpat şi de acolo a ieşit o nouă parcare, supraetajată, frumos luminată, cu câteva chioşcuri de unde putem cumpăra clătite şi schimbătoare de viteze în piele.
            - Bine, Căpcăunule!
            - Bravo, moşule!
            - Bă, dar mai stăteai mult aşa?
            Colegii m-au felicitat, m-au luat în braţe, Gina de la recepţie mi-a îndesat la piept numărul ei de telefon - o carte groasă, un număr lung, fiindcă fata locuia în afara oraşului, într-o zonă rezidenţială. 
            În barul de la ultimul etaj, mi-au mărturisit colegii că nu Şeful ăl mare a trimis emailul cu bătaia cu zăpadă, ci băieţii de la departamentul "Drumuri şi Poduri". Descoperiseră ei în urma unui studiu secret, realizat împreună cu cei de la “Resurse Umane” şi de la “Meteo Intern” că numai eu puteam să îi sparg pieptul şefului, eu fiind singurul care mai aveam zăpadă de anul trecut. Deh, omul gospodar, are grijă de zăpada lui ca de ochii din cap, iar eu am patru, deci de patru ori mai multă grijă.
            Şeful ăl mare, după ce a aprobat instalarea parcării suspendate, a băut două pahare de vin şi a plecat cu Gina în biroul la el. Noi ne-am îmbătat ca lumea, apoi am urcat toată firma să vedem oraşul de pe parcarea suspendată. Nu am văzut niciun beculeţ din oraş, pentru că parcarea trecea foarte aproape de fereastra Şefului. Când a închis-o Gina, era prea târziu, văzusem tot cu toţii. I-am strigat, cât încă era geamul încă deschis, că o să scriu despre chestia asta în cartea mea. Au râs cu toţii, iar ea a dat din cap nepăsătoare.
            Femeile frumoase au un fel ciudat şi finuţ de a-şi masca tristeţea. Dar Gina nu era frumoasă şi a ridicat degetul mijlociu spre mine. Aici greşesc femeile urâte: mai sunt şi rele.
           Am rotunjit imediat un bulgăre din zăpada de anul trecut, care îmi rămăsese din belşug în buzunare, şi i l-am aruncat cu putere secretarei între sâni, făcând ţăndări geamul termopan. Mişu, de la Resurse Umane, a vrut să mă ţină, să nu mai arunc, crezând că sunt foarte matol – ceea ce era cam adevărat -, însă când a văzut ce maşină mişto începuse să iasă dintre sânii Ginei, m-a întrebat dacă i-o dau şi lui o tură într-o zi. Cum asta e prima mea maşină, nu am să i-o dau niciodată, mai ales că nu ştie să citească şi face angajari la întâmplare... Aşa a apărut şi Gina printre noi, şi întregul departament de "Construcţii parcări suspendate", toţi nişte alcoolice cu rău de înălţime. Să dea o tură cu Gina, dacă vrea ture, tot i-a sărit el în apărare...
          Mă duc acum să văd dacă mai stau ciorchine dracii ăia de copii pe lângă maşină, în parcarea din faţa blocului. Cine ştie cât o dura până o să primesc aprobarea pentru un garaj...


(first draft) 


Din jurnalul unui căpcăun



            Laptele parcă se obrăzniceşte de la o zi la alta. Ieri, dimineaţă, după ce m-am întors de la benzinărie cu sacii de gheaţă, am auzit laptele – o parte din el! - comentând chiar de la intrarea pe aleea blocului. În holul de la parter, ca în fiecare sâmbătă, vecinii mei dormeau liniştiţi. Stăteau acoperiţi de portocale, ţeline, morcovi tineri, sfecle mândre, mere de la Prâslea, pere, zahăr din trestii vorbitoare şi, peste toate, lapte. Firele de lapte lunecate prin amestectul din hol au fost de la început cuminţi. Probleme îmi fac firele albe care... De fapt, ele nu mai sunt fire, ci adevărate limbi unduitoare, vânoase, groase ca o coadă de mătură, care se înalţă, nu mai mult de 30 de centimetri, dintre oameni, legume şi fructe, aruncând măscări despre mine şi viaţa mea. Mint de rup, însă aud că vecinii din blocurile de vizavi au început să tragă cu urechea la zbieretele limbilor de lapte şi să analizeze conţinutul minciunilor ăstora în şedinţele comitetelor de bloc. Şi ăştia, ce oameni să îşi pună mintea cu toate aberaţiile laptelui. Dacă stropesc cu apă limbuţele astea răutăcioase – am făcut-o odată –, imediat amuţesc şi se înmoaie, numai că ele, acolo, jos, din mestec, sug cele mai nutritive zemuri, deci nu îmi permit să elimin vitaminele doar că nu îmi place mi să aud porcăriile lor.

            Ieri, cum ziceam, mă oprisem în uşa blocului, cocoşat de la sacii grei de gheaţă, şi mă uitam la vecinul Trumbalu, îi curgeau bale din gură, ochelarii îi alunecaseră - aproape pe gură îi stăteau. Un fir de lapte, din cele maliţioase, ieşită dintr-un morcov mult mai tânăr decât mama lui Trumbalu, trăgea de limba uscată a vecinului meu de la doi. Abia dacă mai putea omul să sforăie cu limba strânsă de limba de lapte. Lângă el, Cornel, fost portar la o fabrică de lemn, dormea cu mâinile sub cap şi cu picioarele peste nevastă-sa, Olga – pe care o furase de la părinţi, într-un coşciug. La graniţă le-a spus că are lapte stricat în maşină şi că se stricase şi mortul cam de multişor. Olga doarme ca o ţărancă: strânge la piept voluminos un pepe galben mic, furat de peste graniţă de nepotul ei. Altă graniţă, nu a ei.

            Fiecare vine cu laptele, cu legumele şi cu fructele lui. Zahărul îl aduc eu, de la unchiul meu care are o fermă de trestii vorbitoare în Deltă. Le punem la etajul 1, pe hol, de unde le car eu până în hol, mort de somn, la miezul nopţii, acoperindu-i pe vecinii mei care s-au culcat acolo complet dezbrăcaţi vineri seara. Dorm pe rând, câte un etaj pe săptămână. Restul blocului e obligat, din cauza zgomotului din zori şi a trepidaţiilor, să doarmă în altă parte. Cei mai tineri dorm prin cluburi, vârstnicii merg să joace tenis cu piciorul prin parcurile luminate din oraş.

            De ce zic că a început să se obrăznicească laptele? Azi dimineaţă, limbile strigau că nu o să termin niciodată cartea. Nu le-am mai auzit până acum cu aşa o bazaconie. De unde le-o fi venit ideea asta? D-aia ziceam: obraznice foc!

            Au comentat pe tema cărţii mele tot timpul cât am vărsat sacii de gheaţă peste amestecul de oameni, legume, fructe, lapte cuminte, lapte obraznic şi somnul vecinilor zemos şi plin de vitamine. Am verificat elicea solidă din tavan, apoi am luat liftul până sus la mine, la opt. De obicei nu iau liftul, pentru că trebuie să verific la fiecare palier axul care traversează tot blocul, până la apartamentul meu. Toţi vecinii au fost de acord să instalăm butonul la mine în apartament (nici nu aveam cum altfel), aşa că am muncit cu toţii de ne-am spetit două luni să facem loc axului prin cele opt etaje ale blocului. „Avem încredere în mata, vecine, ştim că eşti căpcăun, dar mai ştim că eşti şi scriitor” spusese hotărât nea Ghiţă, fost dresor de numere prime. „Suntem sigur că o să scrii frumos despre noi. Ştim că ai nevoie de somnul nostru” adăugă timid Firică, prim-solist pe Steaua Polară. „Nu e greu să fii căpcăun în zilele noastre, vecine” mă bătu prieteneşte pe umăr Marius, psihologul unei limbi în creştere, cu mari probleme de adaptare.

            Mă gândesc mereu la cuvintele lor sâmbăta dimineaţa, când apăs butonul de lângă frigider şi mixerul de opt etaje porneşte uşurel-vâjâit. Apoi se aude, silenţioasă, pompa şi, în 4 minute, pe măsuţa de lângă cuptorul cu microunde, se umple paharul cu cocktailul meu săptămânal de căpcăun. Într-o oră, după ce mai spăl nişte vase din bucătărie sau mă uit la ştiri, trebuie să mă culc, să îmi aduc din nou vecinii la viaţă. Ieri dimineaţă însă am petrecut ora asta înainte de somnul obligatoriu încercând să aflu de unde atâta neruşinare în limbile de lapte.  

(first draft)

Vis de lizieră

Vis de lizieră

Pe noptieră
Stă o lizieră
Pe post de etajeră
Un picuţ cam efemeră
Dar săraca de ea speră
Ca până dimineaţă
Să-i răsară-un pom în faţă
Să nu mai râdă din pădure fetele
Că se pupă numai cu peretele.

Urmărirea generală e oarbă ca Şarpele


un tip şi-a furat singur pălăria
s-a dat imediat în urmărire generală
pălăria şi-a scos fesul în faţa acestui paradox
şi umblă în capul gol printre stropii de ploaie
care nu sunt decât nişte
mici detectivi particulari

aş putea să fiu chiar eu tipul ăla
dacă nu vrei să fii tu, Noapte!
căci te întreb:
dacă veşnicia nu e decât un fotoliu
în care fiecare secundă citeş
te încolăcită
câte o carte despre mine
cât timp eu trăiesc în câte o carte despre
fiecare secund
ă în parte?

nu-mi răspunde, încolăceşte-te şi
- Împuiază-mă, Noapte, copiii tăi
m-au citit deja!

câteodată se opresc copiii
ei dansează cu mine
şi cu gulerele ridicate
până sus la titlu
uneori mai uită ei paşii
alteori nu mai uit eu să mă opresc

c
ând n-am dansat
am mărşăluit cu şerpii prin ploaie
toate năbădăile îi apucau
dădeau din coadă şi se scuipau unii pe alţii
învăţaseră să înjure numai cu "s"
se luptau să le treacă timpul mai iute
se ungeau cu apă de ploaie
şi strigau timoraţi
- Împuiază-l, Noapte, tatăl nostru
ne-a scris deja un roman poliţist cu zâne
şi un roman aberantastic o să ne ameţească la ţărm
când îl vom lăsa acolo singur

- Uroborus, Uroborus, nu pleca, tipule!
mai avem multe drumuri de şerpuit,
vom ajunge, uite, după întâia curbă
şi vom aduna toată apa de ploaie
din pădurile copilăriei tale
cu detectivii ei care-şi ţin gulerele ridicate ca Humphrey Bogart
din gulerele lor vom face o pălărie mare, mare
ca o corabie răsturnând oceanul cu fundul în sus
pentru că ochiul nostru doar în ochiul tău
ne vede departe

Urmărirea generală e oarbă ca Şarpele. 

(first draft)

Filozofia lui Heraclit şi beţia lumii


            Trăitor aproximativ între 540-470 î.e.n. în Efesul supus de perşi, Heraclit a avut nişte mega intuiţii pentru vremea lui, ducând mai departe concepţia „materialistă” a presocraticilor, cu Thales cap de pod. Punând Heraclit Focul în mijlocul ontologiei sale, a trebuit, vrând-nevrând, să-l combată pe Thales, primul care a zis că universul se bazează pe un singur element, şi anume Apa. Deci Foc împotriva Apei. Nu intru în detalii, doar un lucru vreau să subliniez, mi s-a părut haios. După ce spune că „Sufletul uscat este cel mai înţelept şi cel mai bun”, adaugă „Un bărbat, când se îmbată, este condus de un copil nevârstnic;el se clatină şi nu observă încotro merge, deoarce sufletul îi este umed”
             Aşadar, beţia udă sufletul, iar cel aflat în stare de ebrietate acţionează ca un copil. De acord, încă un motiv să îl admir pe Heraclit, admiraţie care sper că s-a văzut şi în „Ceasornicarul dansator”.
             Şi aici voiam să mă opresc, însă, în timp ce scriam, mi-am zis că grecul, pare-se, nu a dus raţionamentul până la capăt. Heraclit spune că Apa e şi Moarte, şi Viaţă, Bine şi Rău, păstrând unitatea Unului, format din antinomii, cum a tot subliniat. Focul este principiul creator al lumii, etern şi imuabil.  Când se naşte sufletul, el devine apă. Naşterea asta e bună, e viaţă, dar, în acelaşi timp, înseamnă şi ieşirea din focul etern al sufletului universal, deci moarte, naşpa. Păi dacă la beţie eşti departe de petrecerea cosmică, focul fiind stins prin pahare (sic!), faptul că eşti mai copil, deci mai aproape de naşterea aia care era bună mai sus, înseamnă că nu e aşa de grav câte o paranghelie... Şi totuşi, eşti şi mai aproape de Moarte, conform aceluiaşi Heraclit, priza ta la realitate fiind mai redusă, dacă nu chiar zero. :)
          Beţia, conform sistemul de mai sus, are şi minusuri, dar şi plusuri. Clar!
          Tare, Heraclite, trăi-ţi-ar numele, ă?

Avertisment: Acest text este parte dintr-un joc, fără finalitate, cum tot nenea Heraclit spunea că este întregul univers. Consumaţi alcool responsabil şi cu moderaţie!


(Citatele sunt din Stobaios, aşa cum apar ele traduse în „Heraclit din Efes”- Ion Banu, Ed. Ştiinţifică, 1963)