Cu sapa sub duş


O umbră cam sexy şi un urs de pluş
Au plecat romantic să facă un duş
Dar în loc de apă pe ţeavă îndată
Le căzu din prima o simplă lopată
Pe care o luară grabnic şi-n perete
Începură să sape dup-un castravate
Căci lucru ştiut clar de fiecare
Leguma asta multă apă are.

(jucărie aberantastică, prima în rime, autostârnită ieri, pe drum de la Mega)

Toate locurile frumoase ale lumii

în noaptea asta toţi turiştii se vor întoarce acasă
exploratorii vor pleca la familiile lor
toate locurile frumoase ale lumii
pe care nu le-am văzut
şi pe care nu le voi vedea vreodată
vin să mă cunoască

ochii lor sălbatici se vor îmblânzi
mă vor admira supuşi
chiar m-am gândit azi la prânz unde să le duc
le duc la Sulina pe plajă 
să tragem un pic cerul peste noi 
şi sub el să fumăm un joint călător
până la începutul soarelui le voi convinge că

fiecare răspântie se naşte cu o harta sub cap
agenţiie de turism se prostituează pe busole de lemn
urâtul Ulise se costuma cu hainele frumoase de stewardesă

ale nimfei Calipso

o singură dată vom juca „sticluţa rotitoare”
o singură dată
care loc frumos nevăzut de mine de pe 
acest pământ 
voi săruta orbecăind
acela va câştia pe viaţă
o călătorie în jurul ultimelor mele cuvinte

scrise.

(second draft)

Vânzătorul de gumă de mestecat


mă întorc cu faţa
către vânzătorul de gumă de mestecat

toţi zeii cumpără gumă de la el 
dumnezeu nu, el nu există
mă întorc şi cu spatele la el 
cât încă mai pot

sunt un dans moale cu gusturi tari 

el îmi stă gata acordat 
între două blocuri bătrâne
cu două chitare din lemn vesel de liliac
sub formă de tejghea
- cântecele se temină când vrei tu, îmi zice
vânzătorul orb de gumă de mestecat
mirosind a toate aromele pământului
- eu nu cânt şi nu termin nimic niciodată,
tot cartierul ştie asta,
îi răspund 
cu pumnii plini de gumă de mestecat
şi-am s-o mestec pe toată încet
dar foarte încet
unind cele două blocuri din viaţa mea
cu şase fire lungi de gumă albă
sunătoarea gumă albă
ca barba vânzătorului

cântecele mele vor începe după
ce mă întorc în sus
cu faţa către lemnul vesel de liliac
crescut în mijlocul celui mai mare aeroport
în care nu am fost niciodată
şi care nu e nici pe lista trupelor mele preferate

(first draft)

Cerul lupilor



Cerul lupilor înghite astă dimineaţă
ne dăm seama
după balele căzute
peste ochii trecătorilor
plâng ei îmbrăcaţi în scufiţe roşii
prin pădurea de căsuţe bătrâne
în care doarme marele oraş

bunicuţa cu boneţica-i albă
şi cu ochelari ray ban pe nas
înghite urletul mieros al norilor
cu ţeava puştii în sus
îl ambalează în coşuri de piele necesare
şi îl trimite pe adresa nopţii

dar noi lucrăm cu toţii la poştă
ştim de unde să furăm
fără să se vadă tăietura

Noi suntem nişte miei
care ne furăm singuri pielea
din cerul lupilor.


(first draft)

O postare critică despre "Ceasornicarul dansator"

Pe blogul http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro a apărut o postare despre cartea mea. O postare, şi nu o recenzie/prezentare/cronică, cum chiar autorul ei, care semnează cu pseudonimul "Wilkins Micawber", mi-a  precizat pe Facebook. I-am mulţumit acolo, o fac şi aici.

_______________________________________________

Parcurgerea textelor din volumul Ceasornicarul dansator de Liviu Drugă (Tracus arte, 2012) seamănă, iertat fie-mi termenul, cu un masaj prostatic aplicat imaginaţiei cititorului, invitat să extragă tot ce poate din povestirile aberantastice, cum le-a subintitulat chiar autorul. Cele vreo 40 de bucăţi, variate ca întindere, au în comun bogăţia de asociaţii surprinzătoare şi o fantezie căreia scriitorul îi dă frâu liber, de parcă ar fi scăpat scroafa în lucernă şi mai multe nu. Povestirile sunt populate de un mare număr de personaje pline de culoare, de la Vericu, martor şi raisonneur în Aporiile Luminii şi Curcanii-Beznă până la protagonistul eponim, programatorul sentimental dinIncredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, de la constructe mai degrabă fantastice precum Ceasornicarul (dansator) la alcătuiri aparent mai solid ancorate în realitatea agroturistică precum naratorul din aceleaşi Aporii...

Faptul că forma pe care o îmbracă substanţa literară este cea e prozei nu ar trebui să inducă în eroare. Liviu Drugă compune uneori poeme de dimensiuni variate, de la scurte (Umbra elefantului boemNoaptea gemea pufoasă peste oraş) până la medii şi lungi (O comandă de primăvară nelivrată la timp), unde tropii se extind pe pagini întregi, dând naştere unei adevărate pletore de imagini delicate, poate uşor desuete şi în orice caz sensibile. Uneori pe narator (în spatele căruia autorul se ascunde cu puţină dibăcie) îl ia apa. Iau naştere pasaje cu o cotă însemnată de patetism şi care au un aer datat, trimiţând parcă la poezia de acum 40-50 de ani, când partidul dăduse liber la lirismul fără caracter de clasă:

Nu ştiu ce părere aveau pomii, inclusiv bătrânul stejar, despre noi, dar eu mă simţeam ca şi când aş fi făcut parte din noaptea aia şi din pomii ăia, şi din iarba peste care se lăsase roua. Dar celorlalţi nu le-am spus cât de mare, cât de uriaş era sentimentul care mă încerca în momentele alea.

Liviu Drugă cultivă cu sârguinţă paradoxul şi de multe ori îi şi iese (Fabrica de Exagerări Forjate, lectura cărţilor de credit din Gaura bogatului de Momo, ca să dau doar două exemple din numeroasele posibile). Bune sunt şi multe din personajele luate „din viaţă”, cu vraisemblance de cartier (precum Piele şi Meclă din Agariciul ca sursă, dar mai slăbuţe sunt adeseori cele construite ca tipuri mai abstracte, ca poetul de geniu (Un poet de geniu şi Dracul). Deşi piesa favorită a autorului trebuie să fi fost Ceasornicarul dansator (dovadă titlul volumului), mai demnă de apreciere mi s-a Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, care propune nu doar un personaj remarcabil prin contrastul dintre aparenţa fistichie şi esenţa sensibilă, ci şi situaţii surprinzătoare, replici târzii la Urmuz. Nu ştiu dacă prozatorul va reuşi să impună termenul de povestire aberantastică (cel mai probabil nu), însă prospeţimea multora din texte, caracterul surprinzător al asocierilor şi sensibilitatea relatării reprezintă fără îndoială atuuri pe care le va aprecia o bună parte din publicul cititor, mai ales că sunt la modă tot felul de scrierifantasy. Dând la o parte zgura ocazională a unor imagini poetice cam mălăieţe şi săpând în vâna de umor de calitate scriitorul nu va avea decât de câştigat în cărţile care urmează.  

M-am mutat într-o carapace de broască ţestoasă


M-am mutat într-o carapace de broască ţestoasă
abia dacă încap aici cu toată herghelia mea de melci sălbatici 
cu ferma de păsări colibri mărunţind din aripi
secundele – hrana şerpilor din rasa „mincinoşii plutitori”
care stau pe tavanul luminat rupt dintr-un cer mai vechi

E un pic cam încordat spaţiul,
dar Timpul prea mă tot dădea afară de pe unde închiriam
acum e plecat la băi Timpul
şi ţestoasa proprietară tot la băi e la Pucioasa
dar a venit sora ei în loc

Nu ne înţelegem prea bine noi doi
mă lasă însă în ochiul ei stâng
să văd Noaptea cum merge târâş pe marginea lacului
cu frunze uscate agăţate la caschetă
(a învăţat singură să se fardeze de război)
o cam fac din vorbe pe babetă

Când vin cu hergheliile de melci după mine
cu larma lor de sex interiorizat
îmi iese gazda nouă înainte încă din ochiul ei drept
iese cu plăcintă din frunze de orologiu murate
le ţine la spate
nedeocheate
împachetate
în lâncezeli aromate
fezandat-fantasmate la greu
într-un vechi poem al meu
   
Nu-mi place că mă pune să mănânc plăcintele chiar acolo
în fereastra ochiului ei drept
unde trebuie să aştept
până ochiul i se zbate
să văd Lumina din spate
cum face pipi peste frunzele uscate ale Nopţii
şi frunzele înverzite fardează tot lacul

Mânânc toate plăcintele, apoi ne mutăm
cu toţii în ochiul ei stâng
Acolo spectacolul e mare cât un oftat şi ţine Timpul
în lesă
ca pe o tipesă!

Mâine e zi de plată a chiriei
n-am bani, nu mai am bani de mult
voi ieşi aşadar la spălat carapacea pe afară
dacă mă ajutaţi
dau un grătar şi o bere rece
plus o cursă cu melci deşeuaţi
sigur mă îmbăt niţel, deci le pun şi aripile din pod
sigur, poate nu o să fie chiar niţel, deci vă spun şi
cum am dat jos broasca ţestoasă din ochiul meu drept

Dacă vă tentează grătarul
sunaţi deci de două ori, apoi fugiţi în mijlocul lacului
voi trimite un poem fardat cu frunze la caschetă să vă ia
urmăriţi-i luminiţele ude
va fi o noapte de aracet
ce-o să fugă al naibii de încet
timp destul cât spălaţi la stele
să priviţi şi prin ochii gazdei mele.

Câmpul de energie orgasmică (Din jurnalul unui căpcăun)

5 aprilie 2013

            
            Am deschis ochii pe la 2 după-amiază, cred că imediat ce am terminat un vis. Un vis un pic cretin, cu mine care dormeam în subsolul unei case, şi m-a trezit un zgomot în bucătărie, deci aveam bucătăria tot în beci, apoi paşii, zgomotul pe care l-am auzit, a urcat scările, eu, după el, şi acolo cineva - femeie? bărbat? că nu-i vedeam faţa, sau nu mi-o amintesc, stătea în bucătărie, care acum era sus, la parter adică. Şi persoana se uita concentrată pe geam. Am ales să povestesc că era bărbat, oricum era sigur cineva tuns scurt. Făcea gesturile unui fumător, dar nu avea nici o ţigară în mână. Zic:
            - Cine eşti?
            - Mai contează?
            - Cum să nu conteze, eşti în casa mea...
            - A ta avea bucătăria jos, nu?
            - Da, recunosc, şi m-am aşezat pe scaun, de partea cealaltă a mesei. Omul se uita pe geam şi tragea adânc din ţigara invizibilă ţinută cu degete tremurânde.
            - Şi asta nu e cu bucătăria sus? Deci nu e a ta...
            Avea dreptate, dar nu asta era ideea. Eu ştiam că e casa mea.
            - Te urmăreşte cineva? îl întreb, pentru că îl simţeam încordat, o încordare constantă, nesigură, ceva preventiv.
            Dă din cap că nu.
            - Atunci e cazul să pleci.
            Dă din cap că da.
            - Vrei o ţigară?
            - Din alea adevărate? şi scutură invizibila ţigară în scumiera de pe masă, din faţa lui.
            - Da.
            - Sunt prea slabe, nu mai fumez de mult din alea. Se ridică şi sare pe geam, în curte, sare şi gardul vecinilor. Dispare. Dialogul s-a petrecut în bucătăria din casa părinţilor mei, casă care nu a avut niciodată beci.

            Când m-am trezit, cum ziceam, cred la puţin timp după terminarea visului, aveam încă senzaţia că mă priveşte încă acea persoană circumspectă care fumase ţigări invizibile, că în cameră e cineva care mă urmăreşte. Din blocul de vizavi nu putea să mă spioneze nimeni, pentru că erau draperiile trase la dormitor. Când să mă ridic din pat, simt o fluturare în faţă şi dintr-o dată mă trezesc cu Vuţ că mă priveşte foarte aproape de ochi. Ochelarul zburător (de acum o să îl numesc „ochelar” – dă-o dracului de gramatică română cu „ochelarii” ei, că nu corespunde realităţii, în acest caz) îmi stătea pe nas, dar cu braţele-aripioare în spate, nu după urechi, cum ar sta nişte ochelari normali.
            Fâlfâie de pe nas, zboară înaintea mea, în drum spre bucătărie. Aceeaşi voce gingaşă de copil:
            - Bună dimineaţa. Te-ai speriat?
            - Destul. Cum ai făcut? Poţi să te faci invizibil?
            - Îhî... Faci şi tu o cafea?
            După ce m-am întors de la baie, l-am întrebat dacă a dormit bine şi mi-a zis că a fost perfect, oricum stă la fiert numai în cazuri extreme, aşa cum a fost călătoria, credea el îndelungată, prin mijlocul furtunii. Altfel doarme pe unde apucă, nu e pretenţios.
            Cât timp am pregătit cafeaua, a zburat mereu ca un fluture, la câţiva centimetri de faţa mea, aproape că trebuia să îl feresc şi să mă uit pe lângă el, deşi pelicula care îi suţine pupila este perfect transparentă.
            După ce cafeaua a fost gata şi ne-am aşezat la masa mică din bucătărie, l-am întrebat pe Vuţ cu ce se hrăneşte, ce mănâncă.
            De aici începe practic partea cea mai însemnată a acestei zile (care nu s-a terminat), dar trebuia să notez şi visul, şi felul în care mi s-a arătat prima dată că Vuţ poate deveni invizibil.

            Deci cu ce se hrăneşte Vuţ, ochelarul zburător, animăluţul pe care oamenii de ştiinţă îl dau ca dispărut în urmă cu peste 5 mii de ani. Ultima dată, i-au găsit urmele într-o piatră din insula Creta. „Rahat - a comentat el, după ce i-am oferit eu acest detaliu – suntem bine merci, dar nu ne băgăm în seamă decât cu voi, căpcăunii, care înţeleg ce vorbim. Restul lumii e bună şi ea, dar bună pentru altceva”. Mai târziu am înţeles care sunt aceste calităţi ale lumii pe care le aprecia un ochelar zburător.
            M-a luat de departe:
            - Din momentul în care pe Pământ au început să aibă loc raporturi sexuale, planeta s-a înconjurat de un câmp energetic subtil, noi îl numim „O”, pe care nu îl poate depista niciun aparat. Orgasmul animalelor, inclusiv oamenii deci, emană câte o fărâmă de energie de acelaşi tip. Cu fiecare orgasm petrecut în lume, de la veveriţe, crocodili, balene, până la oameni, câmpul de energie orgasmică al plantei se îngroaşă şi o protejează. Asta apără viaţa pe Pământ, nu căcatul de ozon, cum cred ăştia cu ştiinţa lor... Ha! Mai departe... Organele genitale, odată relaxate, eliberează această energie în aer. Pe de altă parte, creierul însuşi devine antenă, captează şi stochează energia „O”, până când, în anumite condiţii, ea este eliberată. Energia cea mai densă este emanată de către oameni, se presupune că motivul ar fi creierul lor, care, cel mai dezvoltat dintre toate celelalte vieţuitoare orgasmofere (producători de orgasme), amplifică energia prin adăugare de electroni. Femeile adaugă doi electroni, masculii, unul. Şi astfel, de la creier, energia „O” ajunge la organele genitale, aşteptând să fie eliberată. E un ciclu... Ei bine, eu asta mănânc, dacă „mănânc” e cel mai potrivit cuvânt. Cu asta mă alimentez.

            Apoi Vuţ se ridică în zbor uşor de pe marginea ceştii cu cafea din care sorbise din când în când până atunci, ca o păsărică, anunţând sfâşitul fascinantei lui explicaţii. Iar eu dacă am băut jumătate din cafea, cât a povestit el.
            - Smocul ăsta mic – şi îmi arătă puful dintre cei doi ochi-lentile -,  captează energia. Dar numai de la femei. Eu mă hrănesc cu energia „O+2”, cea de tip feminin. Ea rezistă în aer până la 24 de ore, deci eu trebuie să ajung în zona unde a avut loc excitaţia în acest interval, de maximum o zi. A masculilor, „O+1” dispare în maximum 30 de minute şi nu e hrănitoare deloc. Acum trebuie să mă ierţi, dar mi s-a făcut o foame, cum zic oamenii, de lup. Îmi recomanzi vreo adresă ceva, că nu cunosc încă zona? Şi te rog să îmi deschizi geamul...
            I l-am deschis, însă nu aveam ce să îi răspund. “Deci zburătoarea asta drăgălaşă se ducea să caute un act sexual proaspăt la noi în cartier”, mă gândeam fără să fiu în stare să îi dau vreo replică.
            Vuţ a venit în faţa mea, zâmbind îngăduitor:
       - Unule, hai nu te ruşina, mă descurc şi singur... Glumeam.
            Şi dispăru pe geam în căutare de hrană, nu înainte de a deveni invizibil. 
            Adevărul e că eram mai mult uimit decât ruşinat. În plus, de unde naiba să ştiu eu cine îşi descărca energiile sexuale la ora asta la noi în cartier.
            Este ora 5 p.m. când închei această însemnare şi Vuţ nu s-a întors. I-o fi fost ceva foame, de durează atât masa. Ori n-o fi găsit nimic?
            Afară, cer senin. Tanti Moinea de la 7, de vizavi, udă florile şi vorbeşte iar singură, sub ea, la 6, nea Duţă ascute nişte cuţite la bancul improvizat pe balcon. Mă uit la ei altfel acum că ştiu că şi datorită lor avem un câmp de energie protector. Aş ieşi să le fac cu mâna, doar aşa, ca un simplu salut. Sunt văduvi amândoi, îi mai vizitează câteodată nepoţii, copiii sunt prea ocupaţi cu serviciul. Dacă ar şti în ce lume trăiesc, poate ar merge cu fruntea mai sus, că n-au trăit degeaba. N-ar avea niciun rost să mă duc să le spun că n-au trecut degeaba pe pământ, nu m-ar înţelege şi m-ar lua şi de nebun.   
           Mi s-a făcut şi mie foame. Să îmi fac o omletă.



(first draft)


Curul gol nu e pentru poeţi (Din jurnalul unui căpcăun)

4 aprilie 2013

            Pe la 4 dimineaţă n-am mai putut să dorm. Răpăiala ploii dispăruse, poate că liniştea m-a și trezit. M-am dus imediat în bucătărie să văd ce face Vuţ, dormea la fel de liniştit pe fundul cratiţei. Apa se răcise. Am deschis televizorul. Ştiri:
            1) Fata mică a preşedintelui a fost prinsă participând la o cursă ilegală de scutere de apă pe străzile inundate din cartierul rezidenţial de nord. Consumase alcool şi, în timpul arestării, se bălbâise detaşată, în flamandă, cu o colegă din parlamentul european despre un nou tip de lichid de frână care să se asorteze cu geanta nouă primită de la băiatul primului ministru.
          2) Manelistul fotografiat alaltăieri în costum de piele cu ţinte, la acea petrecere organizată de Preşedinte, a fost surprins într-un magazin de submarine. A refuzat să spună presei scopul vizitei. Surse din anturajul său au declarat că şi-a făcut implant de branhii, cu gândul de a se muta în Groapa Marianelor, dacă popularitatea lui se va afla în declin şi astăzi. Se aşteaptă rezultatul sondajului printre taximetrişti.
            3) Un poet de pe lângă curtea Preşedintelui îşi lansează volumul „Vâsle pe cer”, produse poetice confecţionate în cele 48 de ore cât a plouat, timp în care n-a băut, n-a mâncat, după cum a lăsat să se înţeleagă în interviu. Iubita lui, o anonimă cuminte, a speculat abstinenţa pare-se totală a poetului de curte şi a ieşit în stradă. A mărşălui prin faţa Uniunii Scriitorilor, în curul gol, pe care şi-a scris cu o cariocă neagră „Jos poezia! Curul gol nu e pentru poeţi.”
            4) De azi vremea se îndreaptă.

            Am închis televizorul şi mi-am aprins o ţigară pe întuneric. În lumina puternică din sufrageria ei, am putut s-o văd pe Viviene fumând, pe marginea balconului ei, în halat de baie, legănându-şi cu picioarele în afară. Un contur fantomatic în aerul rece de la etajul 8. Sigur văzuse lumină la mine şi spera că am s-o sun, rugând-o să renunţe la gândurile sinucigaşe. Încep să cred că e mai mult spectacol în pornirile astea ale ei. Femeia mă ia de prost, iar eu mă ridic la înălţimea aşteptărilor ei. Vântul se mai răstea câteodată printre blocuri şi îi vânzolea redactorului-şef părul lung şi halatul de baie.

            Aveam chef să citesc. Am încercat să duc mai departe, pentru a doua oară, „Sonata pentru Acordeon” (R. Aldulescu) şi „Nevoi Speciale” (D. Sociu). Nu, n-au fost scrise pentru mine. Recunosc, în „Sonata” am găsit multă forţă, totuşi. În „Nevoi” n-am găsit nimic. Mi-am adus aminte de „Bibliografia generală” (M.H. Simionescu) şi am re-citit câteva zeci de pagini, după mai bine de 20 de ani. Un adevărat spectacol. Ce minte a avut omul ăsta! Am adormit cu părere de rău că nu l-am cunoscut când am avut ocazia, cu vreo 5 ani înainte de moartea lui.  

            Înainte să mă bag în pat, pe la 7, am trimis un email şefului să îl anunţ că nu vin azi la serviciu. Vuţ bolboreşte încet în cratiţă.
            O nouă zi fără să scriu la roman.


Vuţ (Din jurnalul unui căpcăun)


            Plouă de aproape 48 de ore, neîntrerupt. Câteva staţii de metrou s-au inundat, transportul în comun a fost varză stelară toată ziua. Iar în aproape toate taxiurile s-au auzit numai manele, drept răzbunare a şoferilor pe un celebru manelist care a fost fotografiat în costum de piele cu ţinte, la o petrecere mondenă organizată de preşedintele ţării. În unele părţi ale oraşului se circulă cu bărci cu motor, nu şi la noi, cartierul în care locuiesc fiind situat pe o colină.
            Pe aleea din faţa blocului s-au format câteva băltoace şi s-a făcut mai frig, după ce ieri au fost în jur de 20 de grade. Când am ajuns acasă, era încă lumină. M-am aşezat pe trepte, în faţa blocului, şi mi-am aprins o ţigară. Din pricina răpăielii, mi se părea că nimic nu mai mişca în jur. Zgomotul stropilor învelea ca o pătură groasă totul: blocuri, copaci, maşini, oameni, paşii lor ţopăiţi peste bălţi, ţăcănitul umbrelelor fleşcăite... Totul. Odată cu fumul de ţigară inhalat şi cu liniştea care îşi făcea loc în mine, după o zi agitată la serviciu, începusem să disting în preajmă diferite sunete, chiar şi o uşoară adiere de vânt. Fără linişte în tine, n-ai cum să auzi ce e afară. Aşa m-am acordat mereu... O ţigară, uneori ceva de băut.
            - Nu intri, vecine? Vine potopul, gata! mă băgă în seamă Leonora, mama lui Chiştoc, un băiat mai ciudat, care stătea mereu cu căştile pe urechi. Mama lui era fleaşcă şi dispăru în bloc fără să mai aştepte răspunsul meu.
            - Mai stau la o ţigară, i-am zis totuşi, dar n-am întors nici măcar capul după ea.
            O zbatere în spatele tufelor, acolo unde stătea vara Chiştoc, ore în ţir, aproape fără să se mişte, ascultând muzică în căşti. Apoi se auzi un fluierat. M-am ridicat în picioare să văd cine mă fluieră. Nimic.
            - Aici, aici – o voce subţire, de copil. Aici, căpcăune. Jos, dreapta, deschide şi ceilalţi ochi, dacă ţi se şi spune că nu vezi, ce naiba eşti aşa bleg?
            I-am deschis. În iarbă, ceva ce văzusem doar la televizor, în nişte fotografii neclare, prezentate drept o fiinţă dispărută cu mii de ani în urmă. Nişte "ochelari zburători" erau. Se agăţase şi se zbătea să scape, dar nu avea nici o şansă, pentru că şovoiul scurs de pe burlan trecea chiar pe acolo şi îl culca la pământ, imediat ce animalul reuşea să scoată guriţa din apă.
            L-am ridicat cu grijă, tremura şi era plin de pământ şi iarbă.
             - Bagă-mă în buzunar, că nu mai rezist, mă rugă animăluţul.
            Acum doarme într-o cratiţă cu apă fiartă, pe aragaz. Înainte să adoarmă mi-a spus că, dacă nu aş fi răspuns atunci vecinei, acolo ar fi murit, pentru că nu putea să vorbească decât cu căpcăunii.
            Cât timp fierbea apa, ieşea din când în când să îmi spună ce păţise. Un vânt puternic îl smulsese de pe insula lui, nu ştia cât timp a stat purtat de furtună, nici unde era acea insulă. Brusc, s-a trezit împins în jos de o rafală şi a căzut fix în burlanul blocului, după care şuvoiul l-a dus în iarba de lângă scara A, unde m-am gândit eu să fac iar loc liniştii în mine pentru a auzi ce era afară. Şi am auzit bine!
            Animalul arată fix exact ca nişte ochelari, doar că mai are o guriţă, în jos, şi un smoc de fire finuţe, în sus, între lentilele-ochi. A zburat puţin prin cameră, să-mi arate cum face. Dă foarte silenţios din aripile subţiri, care seamănă identic cu braţele ochelarilor.       
            La un moment dat începu să sughiţe din cauza frigului, scotea nişte sunete care mie mi se păreau că aduc a „vuţ”. Aşa că i-am spus „Vuţ”. A ezitat o clipă la propunerea mea de nume, apoi a zâmbit şi s-a lăsat pe fundul cratiţei cu apa fierbite. Îmi spusese înainte că, după ce dă apa în clocot, să sting focul şi să îmi văd de treabă, vorbim mâine...
            În ciuda calmului şi siguranţei din vocea lui, eu nu sunt chiar aşa de relaxat. Din când în când, mă duc să văd dacă mai scoate bule pe gură, pe fundul cratiţei. Şi-uite aşa m-am pricopsit eu cu un animăluţ. Şi încă unul declarat dispărut acum mii de ani. Ce-o să fac cu el? Ba mai mult, furat de evenimente, acum îmi dau seama, nu l-am întrebat nici ce naiba mănâncă.
            Plouă la fel de torenţial şi la ora asta, 2 a.m.



(first draft)

Vivien şi fericirea (Din jurnalul unui căpcăun)


            Azi a plouat toată ziua. M-am gândit - puţin - la cum apare fericirea şi - mult - dacă stropii de ploaie intră vreodată unul în altul, până ajung pe pământ. Unul cade mai încet, iar altul se grăbeşte? Sau cum?
            După ce s-a înserat, am deschis geamul la bucătărie, a intrat imediat un aer de pădure umedă... Probabil de la copacii din faţa blocului. Am scos mâna pe geam, să mi-o ude. Ca să te bucuri de micile întâmplări, trebuie să uiţi de marile necazuri. Dar ce prefăcătorie de mare forţă îţi trebuie să le faci uitate. Fumam, în timp ce răsuceam încet, ca o chiftea în tigaie, palma întinsă în ploaie.   
            De vizavi, Vivien îmi făcu semn cu mâna. A crezut probabil că asta făceam eu cu mâna afară, o salutam pe ea. A fost bărbat, acum e femeie, una frumoasă. Fericirea ei s-a suprapus peste a medicului care a operat-o, acum el e văzut ca un mare artist în viaţă, i se spune „Michelangelo al schimbării de sex”. Pentru dubla ei experienţă în materie de sex, Viviene a fost numită redactor-şef la revistă erotică online, deşi femeia scrie sec şi întortocheat. Oricum, numai erotic nu. Îmi mai trimite câteodată articole să îmi dau cu părerea. I-am răspuns încă de la primul că n-am găsit nimic deosebit în text. N-a crezut, mi-a dat reply imediat, în care scria că nu sunt eu pregătit pentru stilul ei revoluţionar. A publicat două cărţi de atunci, din care una a avut succes la public. Dar nu e fericită, mi-a recunoscut într-o zi în staţia de metrou. Vrea să redevină bărbat. M-a întrebat dacă ar putea împrumuta nişte trăsături ale feţei de la mine. Îi place fruntea mea, iar Michelangelo acela ar putea să îi modeleze fruntea după cum vrea ea. I-am zis că n-am nimic împotrivă. Sunt sigur că şi-a imaginat fruntea mea deasupra ochilor ei frumoşi, când mi-a făcut cu mâna mai devreme, de la geam. Fericire, da, da!
            Am ridicat şi eu mâna, apoi am stins lumina în bucătărie, am stins şi ţigara. Foşnetul ploii s-a auzit parcă şi mai tare aşa, cu întuneric de jur împrejur. De ce nu ar fi şi ploaia fericită când un căpcăun se gândeşte atât de frumos la ea? Acum scriu cu laptopul pus pe masa de bucătărie pe care am mutat-o lângă geam. Viviene doarme în blocul din faţă şi se visează un bărbat frumos cu o frunte ca a mea (care e una foarte banală, părerea mea).
            Din tot cartierul, numai la ea e lumina aprinsă. I-e frică de întuneric şi de fericire. Mi-a zis asta, tot în metrou, dintre şine, când încercam să o conving să se ridice de acolo, să nu se sinucidă. „Ca să fii fericit din nou, trebuie să treci printr-o tristeţe, mi-a zis femeia, şi eu nu mai suport asta. Nu mai suport lanţul ăsta de tristeţe – fericire – tristeţe - fericire.” Stătea între liniile de metrou, murdară de motorină şi de ulei pe rochia elegantă, pe mâini, pe frunte şi plângea cu sughiţuri. Oamenii se rugau de ea să iasă de acolo că întârziau la serviciu şi era zi de salariu. Am anunţat-o într-o doară că afară a început să plouă şi am rugat-o să meargă pe bloc cu mine că am pus acolo rufele la uscat. Să mă ajute să le strâng, că erau multe. S-a ridicat, în timp ce a 20-a lacrimă îi intra în a 19-a şi amândouă atingeau şina de fier a metroului, în acelaşi timp.
        Am strâns rufele împreună, am băut un ceai verde, eu am adormit pe canapea, fericit că am scos nebuna dintre şine, ea s-a apucat de o sticlă de whiskey pe care a terminat-o cât a văzut un film porno pe net, zicea că nu mai are nicio idee de editorial şi poate se inspiră de acolo.
       Încă plouă atât de frumos. În oraşul ăsta mare, unii dorm fericiţi în tristeţea lor, alţii sunt singuri. Mă duc să mă culc şi eu.
        Încă o zi fără să scriu nimic la roman. 

























Texte pe zid (Din jurnalul unui căpcăun)



            După cum se ştie, la noi în oraş se scrie mult pe ziduri şi pe pereţi. Nu ştiu de când o fi textul ăsta pe blocul nostru. Poate nici ieri nu l-aş fi băgat în seamă dacă nu se strica maşina gunoierilor la noi pe alee. Până au reparat-o, am fumat o ţigară cu şoferul, băiat tânar, student la Agronomie. El se rezemase de zid foarte aproape de text, aşa am văzut, printre porcării şi caricaturi de tot felul, cuvintele scrise mărut, de mână, cu vopsea, pe o suprafaţă cam cât un A4: Am bătut drumul cu biciul bătrân, chiar înainte de a ajunge în faţa cireşului. Vorbele copilului au fost adevărate, la răspântie au răsărit toate umbrele fructelor. Nimic nu am mai văzut atunci, ochii s-au coborât în miezul întunericului. A fost rău şi rece, pielea s-a întors împotriva mea. M-am întors împotriva ei.
            Apoi mi-am adus aminte că mai văzusem, din autobuz, stând la semafor, cu vreo lună în urmă, ceva scris tot despre un cireş şi pe gardul şcolii, într-un colţ, spre intrarea profesorilor. Cum era frumos afară şi neavând chef să mă întorc la computerul în care mă lupt de trei zile cu romanul meu, m-am dus să caut pe gardul şcolii, care e mâzgălit de la un capăt la celălalt. Şcoală de cartier, deh... În centru, nu scrie nimeni pe gardul din faţă... Am găsit repede. Aceeaşi grafie, la fel de măruntă şi de îngrijită. “Am împărţit cireşul în două întâmplări. Una fericită şi alta tristă. Vorbele copilului au ieşit atunci pure şi blânde. Povestea se anunţă lungă precum o umbră. Trebuie să îmi fac rost de o desagă din nechezaturi de cai albi”
            E ceva de urmărit aici. Clar! Trebuie să mai caut prin oraş. Dar cum?
        ... Asta în cazul în care nu găsesc o strategie să pun romanul cu botul pe labe şi să îl termin cât mai repede.