Călugărul negru - Şerban Tomşa

          


          Mult aşteptatul roman al lui Şerban Tomşa a apărut, în sfârşit (Ed. Tracus Arte, martie 2013).
          “Călugărul Negru” este un spectacol literar.
          Un spectacol ale cărui coordonate se anunţă cititorului, clar, chiar de la început: 1) vechea şi singura iubire a eroului Oreste Şerbănescu 2) acesta a fost confundat cu un localnic plecat de mult din oraş 3) crimele petrecute în localitate, fără a se descoperi autorul lor 4) urmărirea protagonistului de “nişte bărbaţi cu un aspect sinistru” .
          Mai mult chiar, Şerban Tomşa aşază cheile de interpretare ale romanului său în cele două citate de la început, unul fiind din “Călugărul Negru” - povestirea lui A.P.Cehov, celălalt din Leviticul - referitor la ţapul ispăşitor. Scriitorul face prin aceste „dezvăluiri” un act de mare curaj, în opinia mea. El invită de fapt cititorii să găsească în şuvoiul de evenimente şi de caractere relaţiile şi sensurile care, împreună, construiesc, ideatic şi narativ, mesajul anunţat. Gestul autorului indică, aşadar, nu doar un joc cu „cărţile” pe faţă, ci şi încredere în „partenerii” săi, în cititori. El enunţă o teoremă, care conţine numeroase elemente, urmând să o demonstreze în roman. Şi demonstraţia îi reuşeşte de minunte.
          Hemingway, Faulkner, Dostoievski, Eminescu, Sadoveanu, Rimbaud, Baudelaire, Gellu Naum, Cehov, Platonov, Gogol sunt doar câteva nume din multele care sunt invocate în carte şi care susţin strălucit universul cărţilor şi al cuvântului scris. Livrescul, cu toată fascinaţia dar şi tirania lui, este adus alături de cotidianul degradat-degradant, primitiv dar şi colorat, şi pulsativ. Mixul acesta se roteşte în jurul lui eroului Oreste care devine, odată confundat, Oskar. Iar aici avem tema dublului, pentru că, deşi vine să îşi caute vechea iubită, personajul se îndrăgosteşte de o altă femeie, copie identică a Ioanei, misterioasă şi dominantă (care mi-a amintit de cartea „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”). Rămânem în sfera suprapunerii şi a potenţării reciproce, prin contrast, şi când comparăm viaţa cotidiană - mundană, îngălată şi rea, cu frământările eroului care este la el „acasă” printre cărţi, scriitori şi întâmplări fabuloase.
          Nu doar Realitatea creează Cuvântul, ci drumul este şi invers. Chiar personajul narator spune la un moment dat: „Venisem în urmărirea unui cuvânt (...) Aveam să dau însă, curând de alte nume şi de alte poveşti.” 
          Mi-a plăcut “Călugărul Negru” pentru că fantasticul şi existenţa banală se întrepătrund într-o frescă-puzzle copleşitoare, cu o dinamică a povestirii alertă, cu precădere în prima parte a romanului, când au loc multe întâmplări şi sunt introduse în scenă personaje puternic conturate, memorabile prin stranietate lor şi, uneori, prin felul succint în care sunt prezentate.
          Iată cum este descris Chiţcan, portarul unei instituţii: “Fizionomia lui se modelează după câteva măşti dintre care două sunt uzate de atâta purtat. Una e severă şi neîndurătoare, de mandarin supărat, şi o arborează când pe uşă intră vizitatorii nepoftiţi sau funcţionarii. A doua, mieroasă, de lăutar beat, cu un insesizabil aer de milogeală, îi cotropeşte mutra când îşi fac apariţia şefii”
          Mai trebuie să amintesc aici câteva personaje remarcabile. Şeful poreclit “Attila”, ce, ajutându-se de nişte păpuşi, îi recită amantei sale poezii în birou şi, în acelaşi timp, îşi “marcheză” sexual toate angajatele, precum tatăl lui Armand Călinescu, care, după ce îşi dezvirgina supusele, le dădea ceva avere, când acestea urmau să se căsătorească. Teodorescu, personajul mitoman, cucerit de propriile fantasme, care fabulează fără limite în privinţa lui Vlad Ţepeş, cu scopul de a impresiona turiştii veniţi în oraş. El este şi cel care “spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a fi suportată”. Temir Omer, bătrânul priapic, care nu face decât să mânânce toată ziua. Mulatra Tehura îi vindecă în mod miraculos pe bolnavi citindu-le din cărţi. În consecinţă, la intervale regulate, bărbaţii cad la pat şi solicită lecturile binefăcătoare ale mulatrei (“Îmbolnăvirile s-au înmulţit. Aproape toţi bărbaţii oraşului au devenit cititori pasionaţi. Când Tehura păşeşte în gura serii, căre clienţii săi, flăcări întunecate şi fierbinţi se iscă în toate colţurile oraşului. Trotuarele dogoresc şi pereţii caselor ard, albi, în lumina smulsă peste zi soarelui”).
          Seria de eroi bine conturaţi în trăsăturile lor memorabile este lungă. O veţi descoperi – nu mă îndoiesc, cu încântare - citind cartea.
          Ceremoniile desfăşurate cu ocazia zilelor oraşului ridică, prin atmosfera lor fastuoasă şi implicarea locuitorilor, Muridava, locul acţiunii din roman, la nivelul unei adevărate Veneţie, a măştilor, a sărbătorilor şi a miturilor re-interpretate. Tot aici se petrece un adevărat dezmăţ pantagruelic: “Leorpăielile se auzeau de la zeci de metri, oamenii se străduiau să mănânce cât mai mult şi mai porceşte pentru a fi admişi în Curtea Judecătorilr... Vinuri aspre şi puternic alcoolizate aproape că le luară minţile mesenilor. Untura li se scurgea pe bărbii, se ştergeau pe mâini cu reverele hainelor lor de ceremonii, închinau pahar după pahar, ciocneau, rosteau toasturi împleticite, se îmbrăţişau, se pupau, plângeau.”
          Violenţa din “Portocala mecanică”, şifonierul Cronicilor din Narnia, actul sexual ca poartă spre alte lumi, tema borgesiană a cărţii, coitul animalic, umorul aprig sau mucalit, misterul de tip Poe, atmosfera kafkiană printre accentele marqueziene, limbajul frust lângă delicateţea exprimărilor, oniricul nemîmblânzit, incursiunile în Biblie, obsesia prieteniei şi singurătatea individului excepţional... Şi mai sunt multe alte teritorii pe care Şerban Tomşa le cucereşte cu o uşurinţă caracteristică scriitorilor de mare talent şi forţă. Din alipirea acestor teritorii rezultă un spaţiu, inedit şi spectaculos, polisemantic, acela al romanului “Călugărul Negru”. O carte pe care o văd jucând un rol important în literatura română actuală, cea plină de amintiri din copilăria anilor comunşti, de vieţi banale (vezi minimalismul ultimului deceniu şi ceva!) sau de sexualisme seci.
          Un ultim citat: “Un om obişnuit te iartă dacă i-ai tras o bătaie bună, dar te urăşte toată viaţa dacă l-ai umilit printr-o combinaţie de cuvinte.”   

           

Scriitorul Cristian Meleşteu despre "Ceasornicarul Dansator"

Cristian Meleşteu (despre a cărui activitate literară puteţi citi aici, iar aici îl găsiţi pe blog) a scris o scurtă cronică în revista "Fereastra". Îi mulţumesc.

__________________

Un ceas care dansează aberantastic
(Ceasornicarul dansator- Liviu Drugă, Tracus Arte 2012)
           
            În ziua de azi, când munca ne acaparează vorace mare parte a timpului, e greu să te hotărăşti să mai citeşti o carte, mai ales dacă nu face parte din panoplia acelora intrate deja în istoria literaturii, ori certificate de un premiu. În contextul acesta în care mă înscriu şi eu, recunosc că apetenţa pentru cartea lui Liviu Drugă, Ceasornicul Dansator, ed. Tracus Arte 2012, mi-a deschis-o cronica extrem de laudativa a lui Şerban Tomşa, găzduită de site-ul acestuia.
            Povestirea Fierăria, aşezată strategic spre jumătatea cărţii, mă duce cu gândul la Poiana lui Iocan, şi este poate locul unde, până e gata comanda, se deapănă toate celelalte povestiri din carte. Volumul de altfel abundă în simboluri şi personaje fabuloase care trăiesc firesc într-un univers „aberantastic”, termen pe care autorul îl propune, după ştiinţa mea, pentru prima dată în literatura română, fiind o combinaţie între aberaţie (simpatică!) şi fantastic, zonă în care trăiesc unele din personajele cărţii. Drugă ne plimbă în zone complexe, de la filosofi la personaje de reviste desenate (Rahan) şi până la cei pe care-i întâlnim frecvent în cotidian. Un amestec insolit, ce are ca bază cel mai probabil o solidă zestre culturală a autorului.
            Deşi declarată ca fiind o carte de povestiri, în realitate multe din textele propuse sunt adevărate poeme în proză, care abundă de metaforă frumos mirositoare (Umbra elefantului boem, Noaptea gemea pufoasă peste oraş, ş.a.…). Alteori, întâlnim mostre de umor autentic, autorul realizând mini-tratate, având punct de plecare lucruri intrate în mentalul colectiv, cum e, de exemplu, expresia „şi-a băut minţile” Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea ,,şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti. De aia când mă îmbăt cu proştii, că mai fac şi eu din astea, încep să tac, şi tac, şi tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav… Dacă vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au început să pută… Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…
            Aş fi preferat ca unele texte să fie ceva mai scurte, mai condensate (le găsesc cele mai reuşite pe acelea din volum) şi poate ar fi benefică o reeditare viitoare (adaugită cu povestiri noi) din care să rezulte mai multe cărţi: una aberantastică, alta de poeme în proză şi una umoristică, ceea ce ar creşte unitatea stilistică a cărţii. Dar aşa se întâmplă desori când ai atât de multe de spus şi vrei să dai totul dintr-o dată, cum lasă impresia Liviu Drugă!

            Cartea lui Liviu Drugă mă duce, în unele zone ale sale, cu gândul la Urmuz şi Boris Vian, dar autorul reuşeşte să rămână el însuşi pe tot parcursul scrisului său, dând o dovadă certă de talent.