Ideea nescrisă care mi-a scris ceva după 27 de ani

            Astăzi m-a vizitat o amintire mai veche, dar nu a venit singură de data asta... Ce scurtcircuite temporale s-au comis azi nu ştiu. Presupun doar că ar avea legătură cu lumina tot mai clară de august. Poate că şi întâmplarea pe care-o voi relata aici s-a petrecut în august.
            Pe la 18 ani îmi era de mult clar că voiam să ajung scriitor – la aproape 30 de ani de atunci, planul e acelaşi. :))) Scriam de pe la 16 anişori mici rahaturi pe care, după 3-6 luni, nemulţumit de ele, le făceam grămadă într-o găleată şi le dădeam foc în curtea din spatele blocului. Majoritatea, poezii. Poate că nu toate bune de ars, dar atunci aşa le simţeam: puerile şi fără vigoare. Deci, pe la 18 ani începusem să însăilez proze scurte, cu tentă S.F. şi fantastice (le-am ars şi pe ele, pe unele le-am pierdut). Citeam mult S.F. pe atunci, ca acum să ajung să nu mă mai ating deloc de genul ăsta. De vreo câteva zile îmi venise o idee de povestire care mi se părea foarte tare şi inedită, azi nu mi se mai pare deloc aşa şi sunt sigur că fusesem contaminat inconştient de o secvenţă dintr-un film. Mă tot gândeam cum să se termine povestioara mea, însă fără să fi scris un rând.
            Pe vremea aceea, mergeam în fiecare săptămână la discotecă, cel mai des în mica sală de festivităţi „1 Mai” din Pucioasa şi, mai rar, prin localităţile din apropiere cu săli şi muzică mai acătării. În timp ce dansam, numai la finalul povestirii îmi era gândul. Ce să fac eu cu tipa care, deşi înzestrată cu puteri fantastice, fusese prinsă de oamenii răi şi urma să fie executată? Cum să o salvez, să fie şi climax, şi surpriză? Cum să o salvez, fără să modific nimic firul stabilit până atunci – ceea ce astăzi fac cu prozele mele fără nici cea mai mică remuşcare. :) Era într-o duminică, discoteca din Pucioasa aproape goală, se apropia ora închiderii. Noi, cei din grupul de “abonaţi” ai discotecilor, plecam mereu ultimii.
            Dintr-o dată îmi vine ideea. I-o povestesc încântat la ureche, cu muzica bubuind în jur, unei unei bune prietene, care ştia obsesia mea pentru literatură şi marele impas :) în care mă aflam atunci privind sfârşitul care întârzia să vină.  Eram aşa de exploziv-entuziasmat de soluţia mea că l-am rugat pe DJ să pună un AC/DC de final. M-am zbânţuit pe hard-rock vesel nevoie mare, promiţându-mi că a doua zi am să scriu povestirea. Pe drum, tot o veselie. Parcă, după un naufragiu teribil, ajunsesem la mal chiar în mijlocul unei petreceri grandioase – aşa mă simţeam. N-am scris niciodată povestirea aia. Am amânat zi după zi, ştiind că e mereu întreagă la mine în cap, gata doar de pus pe hârtie. După o vreme am uitat amănuntele, doar finalul povestirii, la intervale mari de ani, îmi apare şi dispare repede ca un flash vesel din trecutul depărtat.
            Astăzi, amintirea din discotecă a dansat pentru prima dată cu proza care a dat titlul cărţii mele. Atunci eroina mea fantastică urma să se salveze prin dans – asta era ideea care mă entuziasmase atât de tare în discotecă. Peste 27 de ani, reminiscenţe din acel deznodământ niciodată pus pe hârtie au scris, obosite probabil de atâta aşteptare, aberantastica povestire “Ceasornicarul dansator”.

            Ori cel puţin nimeni nu poate nega această explicaţie. 


Singurul cititor de poezie din oraş

Această povestire a căpătat prima formă în holul unui hotel de pe malul Dunării, la Galaţi, unde am scris-o dintr-o suflare, adică în jur de 5-7 minute. Azi am revenit asupra ei, am dezvoltat câteva pasaje foarte puţin şi i-am dat alt final - lucru care a durat... juma de oră cel puţin. :))


          Era taximetrist şi singurul cititor de poezie din oraş. Când îi venea cheful, ieşea din maşină şi alerga, cu zâmbetul pe buze, până la fluviu. Deschidea cartea şi citea, cu picioarele în apa rece, până soarele trecea dincolo de cartierul tinerilor șmenari. Clienţii care nu îl cunoşteau tresăreau speriaţi, trezindu-se în poală cu cheile maşinii. Le spunea să meargă unde aveau ei treabă, fără să plătească cursa, şi să lase maşina acolo, ştia ea ce să facă după aceea. Ba chiar, uneori, le mulţumea, trimiţându-le câte o carte de poezie celor care aveau ochi frumoşi şi priveau cerul mai mult de cinci secunde prin parbriz, la stopuri. Cu motorul torcând în ritmuri iambice, maşina, mândră de stăpânul ei, singură găsea drumul până unde taximetristul recita cu patos sau şoptit peştilor, mici şi mari, poeziile care îi plăcuseră cel mai mult din cartea aleasă.    
          Edituri celebre îl căutară să le facă publicitate, momindu-l cu interviuri în revistele literare pe care le controlau cu nesaţ, dar el refuză politicos din respect pentru patimile neînţelese şi valurile cuvântului scris.
             Câţiva poeţi, impresionaţi de strania pasiune a taximetristului, veniră la el în câteva rânduri să-i scrie poeme, dulci-acrişoare sau erotic-posomorâte, cu vorbe doar de el ştiute, care îi înspăimântară pe loc şi îi făcură să îşi mânânce, la întoarcerea acasă, cărţile, pixurile, laptopurile, editorii, criticii momiţi şi să plece, aproape orbi şi raşi în cap, la pescuit departe, spre gurile fluviului - unii nu se mai întoarseră niciodată. Bătrânul şofer, cu barba albă şi lungă, le-a mulţumit timid poeţilor pentru gestul lor, s-a înroşit, a schimbat vitezele, uleiul la motor, rolele de la aparatul de marcat şi apoi şi-a văzut mai departe de drumul lui prin oraşul întins şi întortocheat.
              Noaptea, fluviul se ridica pe furiş din matcă până sus, aproape de cer, şi citea într-o rână, clipocind de emoţie, poemele mici scrise cu litere mari, pe care taximetristul le desena în cursele sale zilnice, cu maşina cea rablagită şi năzdrăvană, printre clădirile uscate ale acelui oraş cu un singur taxi.


(second draft)





“Soarele mă-tii!... Soarele mă-tii!”


Venise iar Căldura în oraş. Cerşea, cocoşată şi împuţită, pe la uşile oamenilor, după un pahar rece cu limonadă sau o fărâmă de cub de gheaţă, chiar şi folosit. Ăi mai tineri îşi băteau joc de ea câteodată şi îi turnau băuturi tari peste limonadă, hlizându-se după aceea la ea, din spatele gemurilor. Căldura se abţiguia repede - toţi ştiau asta -, începea să se împleticească şi vorbea tare, ca la uşa cortului. Striga morfolit şi prelung: “Soarele mă-tii!... Soarele mă-tii!”. Oamenii zâmbeau ironic-răcoritor, când o vedeau târându-se jerpelit prin piaţa mare a oraşului, cu buzele ei late, de vipie, crăpate şi moleşit-ridicate până la ultimul etaj al blocurilor. Zâmbeau, dar nu înţelegeau deloc ce striga ea morfolit şi prelung. Trecut prin urechile lor, tubul cu freon al oraşului, un tub mare şi gros, le vorbea într-o altă limbă.