Cum mai mai
spus pe aici, din “Concert în Si
Bemol pentru Câinele Pământului” am vrut să fac la început un scenariu de film.
Nu după multă vreme, să zic vreo 30 de pagini / două săptămâni / 6-7 scene, la care se adăuga şi finalul (pe care îl aveam scris în cap),
mi-am dat seama că în România nu aveam nici cea mai mică şansă de a produce
acel film, pe de o parte pentru că are foarte multe secvenţe (poetice, fantasy,
onirice etc.) greu realizabil tehnic – dacă nu imposibil, pe de alta pentru că
este şi foarte critic social, cu 2-3 inserţii de violenţă, în stilul filmelor
japoneze, fără, însă, sex explicit, dar cu o minimă prezenţă de „vocabular al
străzii”. Filmul n-ar fi avut nici cea mai mică legătură cu cinematografia noastră, deşi spiritul lui ar fi fost foarte românesc. Deci romanul rămânea singura soluţie valabilă de a-mi vedea povestea devenind
un mijloc de transport pentru cine ar vrea să călătorească cu ea sau în ea.
După aproape 4 ani de la acea
decizie, sunt exact în postura unui regizor-scenarist. Am întregul „film” în
cap, dar îl lucrez pe scene şi cadre, exact ca într-o producţie de film. Nu am
un storyboard pentru filmare, dar pe peretele din faţa biroului este un panou
cu principale episoade, notate pe cartonaşe, înşirate cronologic, alături de
care au început să se înmulţească post it-uri cu tot felul de detalii, ivite pe
parcurs, cerute de firul acţiunii. Mai am şi un caiet studenţesc în care îmi
notez aspecte de urmărit sau de revenit asupra lor, plus fişele personajelor,
în jur de 40, fişe din jumătăţi de A4, chiar dacă majoritatea conţin doar 3-4
rânduri.
Practic, în momentul în care mă aşez
la computer să scriu, sunt cam scenarist, când ridic ochii pe perete, cam
regizor. Cu toate acestea, când mă gândesc la ce trebuie să scriu şi cum să o
fac, când noaptea, înainte să adorm, îmi dau seama că nu am pus atmosferă
destulă la întâlnirea dintre Tanti Didi, care se plimbă odată pe săptămână cu
tramvaiul, şi Nea Petcu, lângă rabla pe care o tot repară el de 20 de ani, când
m-a indispus descoperirea că unele personaje prea vorbesc la fel, dar imediat
m-a străfulgerat ideea că vorbesc asemănător tocmai pentru că sunt asemănătoare,
având aceeaşi vârstă, trecut şi preocupări, când stau la coadă în supermarket gândindu-mă
la începutul capitolului cu Gelu care, aparent, probează sutiene, în magazinul
de lenjerie de damă (să încep cu descriere sau cu dialog?)… Ei, când mă gândesc la toate astea, am citit
prin câteva cărţi că m-aş încadra la îndeletniciri de scriitor. Îmi sună foarte
stranie ataşarea numelui meu la cuvântul „scriitor” (râd deseori în
sinea mea!), aşa că imaginea pe care o am despre mine când lucrez la roman este
aceea a unui regizor-scenarist care pleacă pe platoul de filmare, unde editează şi compune, simultan, muzica pentru coloana sonoră.
Şi chiar plec acum acolo, trebuie să
refac o secvenţă „filmată” în ultimele 2 zile, când am fost prea dinamic pe „video”,
iar personajele au avut dialoguri cam sărăcuţe. Iar peste toate, grija la stil,
la cursivitate, la respectarea fiecărui registru în parte. Să fie percutant şi gigea la
citit! :)
