Scriitorul Cristian Meleşteu despre "Ceasornicarul Dansator"

Cristian Meleşteu (despre a cărui activitate literară puteţi citi aici, iar aici îl găsiţi pe blog) a scris o scurtă cronică în revista "Fereastra". Îi mulţumesc.

__________________

Un ceas care dansează aberantastic
(Ceasornicarul dansator- Liviu Drugă, Tracus Arte 2012)
           
            În ziua de azi, când munca ne acaparează vorace mare parte a timpului, e greu să te hotărăşti să mai citeşti o carte, mai ales dacă nu face parte din panoplia acelora intrate deja în istoria literaturii, ori certificate de un premiu. În contextul acesta în care mă înscriu şi eu, recunosc că apetenţa pentru cartea lui Liviu Drugă, Ceasornicul Dansator, ed. Tracus Arte 2012, mi-a deschis-o cronica extrem de laudativa a lui Şerban Tomşa, găzduită de site-ul acestuia.
            Povestirea Fierăria, aşezată strategic spre jumătatea cărţii, mă duce cu gândul la Poiana lui Iocan, şi este poate locul unde, până e gata comanda, se deapănă toate celelalte povestiri din carte. Volumul de altfel abundă în simboluri şi personaje fabuloase care trăiesc firesc într-un univers „aberantastic”, termen pe care autorul îl propune, după ştiinţa mea, pentru prima dată în literatura română, fiind o combinaţie între aberaţie (simpatică!) şi fantastic, zonă în care trăiesc unele din personajele cărţii. Drugă ne plimbă în zone complexe, de la filosofi la personaje de reviste desenate (Rahan) şi până la cei pe care-i întâlnim frecvent în cotidian. Un amestec insolit, ce are ca bază cel mai probabil o solidă zestre culturală a autorului.
            Deşi declarată ca fiind o carte de povestiri, în realitate multe din textele propuse sunt adevărate poeme în proză, care abundă de metaforă frumos mirositoare (Umbra elefantului boem, Noaptea gemea pufoasă peste oraş, ş.a.…). Alteori, întâlnim mostre de umor autentic, autorul realizând mini-tratate, având punct de plecare lucruri intrate în mentalul colectiv, cum e, de exemplu, expresia „şi-a băut minţile” Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea ,,şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti. De aia când mă îmbăt cu proştii, că mai fac şi eu din astea, încep să tac, şi tac, şi tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav… Dacă vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au început să pută… Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…
            Aş fi preferat ca unele texte să fie ceva mai scurte, mai condensate (le găsesc cele mai reuşite pe acelea din volum) şi poate ar fi benefică o reeditare viitoare (adaugită cu povestiri noi) din care să rezulte mai multe cărţi: una aberantastică, alta de poeme în proză şi una umoristică, ceea ce ar creşte unitatea stilistică a cărţii. Dar aşa se întâmplă desori când ai atât de multe de spus şi vrei să dai totul dintr-o dată, cum lasă impresia Liviu Drugă!

            Cartea lui Liviu Drugă mă duce, în unele zone ale sale, cu gândul la Urmuz şi Boris Vian, dar autorul reuşeşte să rămână el însuşi pe tot parcursul scrisului său, dând o dovadă certă de talent.